A comunica – un verb obsedant al calatoriilor, al epocii contemporane. Comunici cu pietrele strazii, cu zidurile, cu apa si orologiile batand orele, cu fetzele intalnite intamplator, pe strada, cu oamenii langa care stai la o masa, cu batranele doamne si domni pe care ii intrebi ceva pe strada - directia spre nu stiu ce muzeu sau statie de metrou – si amabilitatea lor, graba lor sa iti raspunda, sa-ti clarifice totul. Pe drumuri straine inveti ca batranii au mai multa rabdare, bunavointa, mai multa curiozitate si timp.
Dar, de atatea ori ma lovesc de suprafetele agreabile, de acest comunicabil-incomunicabil alunecos, un fel de granite care apartin altui timp, strain, ostil, grabit. Felul singular al unora – perfect adaptat – oameni ai unui alt ritm – stiinta lor de a ramane deasupra, neimplicati, felul indiferent in care te aproba, distant : „ Oh, da ?… de acord !” Mi se pare ca nici nu mai stiu sa deteste, sa se exalteze, sa fie sentimentali, sa fie buni, nebuni, egoisti, grosolani, dar…firesti! Nu, ei sunt perfect politicosi, distanti „Oh, da?” – ceva intre exclamare si interogatie, un acord neutru, neangajant de fapt, superioara detasare – un fel de a aluneca in discutii, de a reteza discutii.
Doamne, de atatea ori le-am invidiat detasarea, de atatea ori m-a intrigat acest fals interes – amuzament de fapt, aceasta pojghita de atentie, rasul de suprafata, fara varsta, uniformizant ! Dar i-am cunoscut atat de putin – si apoi cine poate spune care-i felul de participare cel mai omenesc , cel al milei, curiozitatii, interesului pana la asfixie, „grija” aproapelui sau felul acesta al lor elegant, liber, expeditiv – acest sentiment social contemporan – de neparticipare, de umor, izolare – autoaparare ?
Postări
