"Unii se nasc cu vocatie de aventurieri, de deschizatori de drumuri ori cu alte "abilitati", bazandu-se pe farmec si pe cinism. Eu am ezitat mereu, din pricina ca am incercat sa impac in mine doua "eu-ri" diferite. Unul, rational, cu o mare nevoie de logica. Altul, afectiv, care nu s-a putut ridica deasupra sentimentelor. "Eul rational" a tanjit, constant, sa ma comport rezonabil. "Eul afectiv" i-a zadarnicit mereu eforturile. Rezultatul ? Niciodata n-am stiut prea bine "ce vreau". Si niciodata nu m-am multumit cu ceea ce am reusit sa obtin."
Octavian Paler / Calomnii mitologice
Eu ma regasesc constant in cele spuse de Maestru cu atata sinceritate.
Este o diferenta mare si extrem de semnificativa intre a ajuta pe cineva sau a incerca sa-l schimbi. Daca vrei sa ajuti pe cineva, atunci il ajuti sa fie el insusi; cand incerci sa-l schimbi, incerci sa-l transformi conform ideilor tale. Incercarea de a schimba pe cineva reprezinta dorinta de a-l face o copie la indigo. Nu te intereseaza persoana respectiva; ai o anumita idee, un ideal si incerci sa modifici persoana aceea in conformitate cu idealul tau. Idealul este mai important pentru tine decat fiinta umana.
Aceasta incercare este violenta, este o agresiune, un efort de a-l distruge pe celalalt. Nu este dragoste, nu este compasiune. Compasiunea permite intotdeauna celuilalt sa fie el insusi. Compasiunea nu este o directie, ea este un climat, iti da energie. Dupa aceea te poti misca. Fiecare individ este un scop in sine. Nu il folosi ca pe o unealta. Daca incepi sa sacrifici fiinta umana, acela nu este ajutor. Impartaseste din fiinta ta, dar lasa-l pe celalalt sa isi implineasca destinul. Acel destin este necunoscut.
Daca ai iubit pe cineva, ai declansat in tine un tip diferit de viziune. Vei iubi acea persoana, o vei ajuta sa devina absolut orice poate sa devina. Nu te vei astepta la nimic altceva. Toate asteptarile sunt condamnari, negari si respingeri. Tu doar vei darui dragostea ta - pentru nicio rasplata, pentru niciun rezultat.
Cand se revarsa fara sa aiba vreun viitor, dragostea este o energie imensa. Cand exista fara nicio motivatie, dragostea ajuta si nimic nu ajuta asemenea ei. In momentul in care simti ca cineva te accepta asa cum esti, te simti echilibrat. Cel putin o fiinta umana te accepta neconditionat. Acest lucru iti da sentimentul ca esti acasa. Deci oricine iti spune: "schimba-te, fii altcineva" te impinge tot mai departe de casa ta.
Fragment din "Incercarea sufletului" de Rudolf Steiner
"Abia acum descopar cum vanitatea cunoasterii
Poate ademeni sufletul;
In loc sa-si absoarba forta
Din bunul spiritual oferit
El vrea sa foloseasca darul
Doar pentru a se oglindi nesabuit pe sine
Dar stiu in clipa asta
Prin strigatul de prevenire din inima mea
Cat de departe inca trebuie sa ma simt
De telul cel mai apropiat.
Nu vreau sa mai interpretez pripit
...............
De-as fi urmat mai curand aceste cuvinte
Ce-mi pretind modestie
Nu mi-ar fi ramas ascuns
Ca sufletul atat de dotat al prietenului meu
Doar liber se poate dezvolta,
Cand isi cauta singur cai
Ce nu i-au fost indicate de mine.
Recunoscand asta,
Voi dobandi si forta de a-mplini
Ce cere de la mine datoria si iubirea"
Intr-o perioada in care dezbinarea intre oameni se manifesta in toate relatiile individuale si de grup, (re)lecturarea "Incercarii sufletului" reprezinta o sursa fierbinte de intretinere spirituala a fortelor de iubire aduse de Hristos pe Pamant.
Oricarei realitati materiale din Univers ii corespunde ceva spiritual si orice realitatea spirituala din Univers primeste la un moment dat expresie in lumea materiala.
Pentru oricine cauta sa evolueze si isi doreste sa afle daca omul este mai mult decat corpul care se naste, creste, face copii, imbatraneste si apoi moare, este esential sa stie ca orice cautare incepe in curtea casei. Atunci cand pierdem un obiect nu-l cautam intai in Cer, apoi in America si apoi la vecini, cat umblam dupa el in propria casa. In imediata apropiere, in experienta personala de viata, in relatiile cu oamenii apropiati se gasesc raspunsurile cautate. Intamplare banala de a fi calcat pe picior in tramvai ne dezvaluie felul emotional in care am putea reactiona. Unul striga la vecinul de calatorie pentru un calcat pe picior, altul intelege ca a fost o greseala involuntara, altul se enerveaza dar isi ascunde enervarea iar altul zambeste, confirmand ca nu-i deloc suparat pentru acest mic incident. Asta ne arata ca nu este atat de important ce ni se intampla, cat felul in care reactionam si percepem ceea ce ni se intampla. Astfel, experientele obisnuite devin surse pretioase de autocunoastere si imbolduri esentiale in modelare. Aceia care-si hranesc negativitatea privind continuu catre faptele si comportamentele celor din jur, culeg roadele hranei in moduri dureroase, fiindca reactiile negative intretinute astfel, devin energii extrem de puternice pe masura ce timpul trece. Observatia “eu critic acum“ este cu mult mai pretioasa decat observatia “omul acesta este rau“. Observatia “eu am criticat, oare n-as putea vedea diferit omul despre care am gandit astfel ? “ este un indiciu care ne ajuta sa recunoastem ca avem o problema, indiferent ce probleme credem ca au ceilalti.
Cand "simti fara masura" apare blocajul cuvintelor. Iar subconstientul asigura continuitatea identitatii de sine. A percepe este ceva mai mult decat a simti si ceva mai putin decat a gandi. Nu ma intristeaza cand saltul tau nu m-ajunge fiindca ii admir indrazneala!
Reeditez un post-it mai vechi in ideea ca dragii cititori n-au timp sa rasfoiasca in arhive.
Deci, de ce dispare iubirea ?
De ce dispare dragostea după un timp , de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat ? Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică ? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem ? Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea ? Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină” ?
Oare chiar dispare iubirea ? Sau dispare capacitatea minţii de a o percepe ?
Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-ar putea respira nici măcar o secundă. DE aceea iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului şi ceea ce este cu adevărat Real. Dispare, însă, în vieţile noastre, capacitatea minţii de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau şapte ani, mintea scoate de sub obroc, din beciul inconştient toate aberaţiile pe care le-a crezut realităţii. Poate că ar trebui să simţim că iubirea nu este o încălzire glandulară si nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc. Iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă.
"Joe si micuta lui fiica s-au dus sa viziteze un parc de distractii. Pe drum s-au oprit sa manance - le era foame. Dupa ce si-au potolit foamea, au continuat plimbarea prin parc. Trecand pe langa o toneta cu floricele de porumb, micuta a spus: 'tati vreau...' dar Joe i-a luat-o inainte si i-a cumparat floricele. Apoi, cand au ajuns in dreptul unei tonete de inghetata, micuta a strigat din nou : 'tati, vreau...' Joe s-a oprit, dar de data aceasta a spus: 'Vrei, vrei! Stiu ce vrei - inghetata'
'Nu, tati' se smiorcai ea, 'vreau sa vomit'. Ea asta voia de la inceput."
Dar cine te asculta ? Doar tu, pe tine!
A reprima inseamna a nu-ti asculta propria natura. Reprimarea este un truc care te face sa lupti impotriva ta si modul de a crea un conflict interior care iti slabeste vointa.
"Nu păstrăm decât lucrurile pe care le iubim, ar zice un grec înţelept. Şi dacă trebuie să-mi găsesc o vină pentru sărăcia mea, atunci va trebui, probabil, să recunosc că n-am ştiut să întind mâinile spre bogăţiile cu care îi întâmpină fiecare zi pe cei care cunosc valoarea recunoştinţei, ei n-au motive să se teamă decât de ceea ce au pierdut până ce au învăţat să privească atent în jurul lor.”- Octavian Paler/Scrisori imaginare.
Disperarea e o formă de vitalitate. Chiar daca o drama adevarata nu simte nevoia sa fie guraliva.
„ (…) am aflat ca bunul meu prieten A.E. Baconsky se aflase cu Mihai Gafita, cu Mihail Petroveanu si Veronica Porumbacu in blocul din spatele Pietei Universitatii care se prabusise. Erau cu totii la o petrecere la care, in mod normal, daca n-as fi fost plecat din Bucuresti, m-as fi gasit si eu! Cutremurul se intamplase vineri seara. Joi ma cautase Veronica Porumbacu la redactie ca sa ma invite. I s-a spus ca nu venisem. „Si cand vine?”, a intrebat Veronica Porumbacu. „Sambata”, i s-a zis. „Prea tarziu”, a exclamat si a plecat. Spusese „prea tarziu” gandindu-se, probabil, ca nu mai aveam cum sa prind intalnirea programata pentru vineri seara. Dar acel „prea tarziu” s-a dovedit premonitoriu.” Convorbiri cu Octavian Paler/ Daniel Cristea-Enache
Fiecare dintre noi poate regasi in propria viata situatii de tip „Ana”. Sunt zile in care natura dezlantuita ne impiedica sa ajungem la anumite intalniri vitale. Mergem pe un drum pe care-l credem sigur, pe drumul catre dragostea noastra (precum face si Ana lui Manole), dar tocmai acela este si drumul…distrugerii. Natura „stie” si incearca din rasputeri sa ne opreasca, asa cum vantul, ploaia si furtuna s-au asternut in fata Anei ca niste oprelisti in calea mortii ei.
Cand nu avem acces la continuturile inconstiente, ele apar in realitate sub forma unor blocaje pe drum. A obstacolelor. In principiu, orice obstacol real indica existenta unui obstacol interior inconstient. Ceva din noi stie ca drumul pe care vrem sa mergem nu este drumul nostru. Natura pare a capta cunoasterea inconstienta, pare a comunica intr-un fel cu noi (desi suna ca intr-un basm, sau ca intr-o poveste imaginara, de cate ori n-am putut vedea cum drumurile vietii au fost orientate corect chiar prin asemenea incidente). Natura dezlantuita ne ofera sprijin si protectie.
Sa privim cu atentie semnele „inteligente” ale naturii si obstacolele pe care ea le aduce in drumul nostru si in loc sa mergem cu incapatanare catre zidul lui Manole ori sa ne suparam pe furtuna, am putea privi cu simpatie si intelepciune spre puterea care ne arata drumul corect.
Atunci cand un om ajunge sa nu mai aiba indoieli, el risca suspendarea intr-o cunoastere limitativa. De multe ori, fara rost trantim usile “custilor” in speranta ca aerul ermetic ne va reda ideea de libertate. In acele momente nu mai vrem sa ne simtim stingheriti si limitati de sentimentele celorlalti, pentru ca ne indragim foarte mult panza de paianjen, iar tot ce se afla in exteriorul ei pare primejdios. Uitam ca nu putem sa ne simtim cu adevarat liberi, decat traversand puntile dintre noi si noi, si cele dintre noi si lume.
Trairile oamenilor seamana teribil cu vantul ce se iveste din senin, ori cu ploile neasteptate care picura printre razele de soare. Instabila prin definitie, prin structura, prin natura, fiinta umana este ghidata de emotii. Emotiile creeaza imprevizibilul si genereaza schimbarea ; emotiile dirijeaza reactiile, iar reactiile dreneaza, ori imbacsesc realitatea, cum ingradesc si …libertatea. Oricat am crede ca suntem rationali, ca ne gandim fiecare miscare, ori ca ne cream evenimentele in deplina libertate, sub masca mintii rationale se piteste intotdeauna o energie emotionala. Fie o frica, fie o cautare, fie o dorinta, fie un vis sau o indoiala reprezinta solul deciziilor rationale si sursa reactiilor imprevizibile pe care le manifestam, ori le vedem in manifestarea celor din jur.
Acestea ne indruma spre actiuni si decizii, uneori pe drumuri folositoare si pline de bucurie, alteori pe drumuri gresite, impanzite cu frica si iluzii. Reactia nu descrie niciodata obiectul observat : un tablou, bunatatea unui om, frumusetea unei fiinte, ori calitatile altui om, cat ceea ce emotiile noastre au inregistrat in trecut despre bunatate, frumusete, placut sau neplacut. Suntem autoexistenti cumva si de aceea ne descriem pe noi insine, orice reactie am avea in fata vreunui obiect sau situatie. Cand cineva se comporta neplacut cu noi si ne suparam, supararea noastra este o reactie emotionala prin care spunem ca « nu suntem fericiti ». Aceste reactii care deseneaza zona de imprevizibil, de schimbare brusca, ori de cantarire abstracta a ceea ce este real sau nu pentru noi au sfaramat visele de iubire si de bucurie pentru multi dintre noi, in anumite momente ale vietii.
Daca este un destin in spatele acestor emotii sau numai necunoasterea omeneasca si incapacitatea de a depasi schemele mentale ale trecutului stie…bunul Dumnezeu. Cert este ca majoritatea oamenilor au trecut prin situatii in care au renuntat la o mare iubire tocmai cand iubirea plutea in frumusete si certitudine, ori au fost victimele unei renuntari.
Mintea nu trebuie sa bata in cuie ceva anume, sa puna stampila « definitiv » pe iubirea unui om sau pe propria lui iubire, pe promisiuni, pe un lucru sau pe orice este prezent acum in viata noastra. Ceea ce este acum nu garanteaza ca va fi mereu, iar daca acceptam ca nimic nu-i vesnic, perceptiile noastre vor fi mult mai incarcate de sensuri adevarate, iar inima pregatita sa primeasca clipa, asa cum vine ea.
Fiecare are tacerea proprie, incarcata de sensuri.
Daca ne gandim insa, la dragostea de viata vom sti ca ea este suma tuturor pasiunilor si placerilor noastre, iar vehementa lor este rascolita atat de dezamagire cat si de perspectiva succesului. Nimic nu pare sa egaleze aceasta tenacitate a existentei, in afara de o suferinta extrema fie a trupului fie a spiritului, care sa distruga deopotriva atat puterea obiceiului cat si a imaginatiei. Intrebarea daca viata este insotita de o cantitate mai mare de placere sau de suferinta, poate fi fara rost, fiindca atasamentul nostru fata de viata depinde de interesul fata de ea si nu putem ignora ca ne intereseaza mai mult aceasta lume in valtoare, agitata de mii de sperante si temeri, tulburata de cele mai diverse bucurii si tristeti, decat infricosatorul hau. A fi orice este mai bine decat a nu fi nimic. Pasiunea, imaginatia, vointa, sentimentul puterii, chiar constiinta existentei noastre ne leaga de viata si ne tine stransi in lantul ei, ca intr-un farmec, in ciuda oricaror altor consideratii. S-ar parea ca in desertul vietii nu sunt decat putine insorite pajisti, spre care inaintam intotdeauna grabiti; le privim plini de dorinta din departare si nu ne pasa de pericolele si suferintele pe care le induram ca sa ajungem pana la urma la ele. Oricat de obositi am fi de acelasi drum batut, oricat de scarbiti de trecut si oricat de putin ne-am increde in viitor, spiritul se revolta la ideea disparitiei defintive.
Cat de mic este cosmosul, cat de jalnic si de plapand este in comparatie cu luciditatea umana, cu o singura amintire individuala si cu exprimarea ei in cuvinte.Pentru amintirile si impresiile copilariei suntem foarte recunoscatori. Ele ne-au calauzit spre un veritabil Eden de senzatii vizuale si tactile. Nimic nu este mai placut sau mai ciudat decat sa meditezi la acesti primi fiori. Ei apartin armonioasei lumi a copilariei perfecte si ca atare detin in memoria noastra un contur plastic firesc, care poate fi trasat aproape fara efort. Abia cand apar amintirile adolescentei, memoria incepe sa devina capricioasa si posaca.In ceea ce priveste capacitatea de a inmagazina impresii, copiii trec printr-o perioada de geniu, de parca destinul incearca sa fie drept cu ei, daruindu-le mai mult decat li se cuvine, avand in vedere cataclismul care urmeaza sa lichideze lumea pe care au cunoscut-o. Dar chiar si asa, misterul individual il va chinui in continuare pe memorialist. Nu poti gasi nici in mediul inconjurator si nici in ereditate instrumentul care modeleaza si care imprima vietii complicatul filigran al carui model devine vizibil doar atunci cand lumina artei este facuta sa razbata prin tichia de mascarici a vietii.
Ochii care privesc fumusetea o si creeaza. Inima care simte frumusetea o si transmite. Mintea care gandeste binele il si inmulteste. Pentru ca lumea este o creatie a perceptiei, lumea adevarata se afla in interiorul nostru, iar ceea ce noi credem ca este in afara reprezinta doar o proiectie. Filmul experientelor umane se desfasoara pe ecranul interior, pentru ca ceea ce vedem a fi experienta reala, palpabila a vietii sa fie doar „ecranul de la cinema”. Confuzia pe care o facem la acest nivel este milenara iar oamenii se caznesc sa devina constienti ca „lumea palpapabila este ecranul”, dar filmul ruleaza in mintea noastra. De cate ori ne repezim sa schimbam realitatea, actionand asupra celor din jurul nostru, de cate ori alergam innebuniti sa schimbam circumstantele este ca si cum la cinematograf ne-am repezi sa schimbam filmul prin actiuni asupra ecranului. Acest tertip ne reuseste uneori numai pentru ca, de fapt, am schimbat filmul in mintea noastra. Cand nu ne reuseste este pentru ca am uitat unde ruleaza filmul; vrem sa schimbam imaginile de pe ecran, in timp ce in minte ruleaza exact ceea ce nu vrem sa fie. A doua confuzie provine din neintelegerea ca oricare altul din preajma noastra face aceeasi confuzie, adica isi creeaza propriul film. Cand filmele se potrivesc, vedem lumea cu aceeasi ochi; reusim sa comunicam, sa ne apropiem, sa ne sprijinim, sa cream impreuna in diferite moduri. Cand filmele noastre contin diferente esentiale, personaje, concepte si idei diferite, s-ar putea chiar sa fim in conflict. Suferinta poate dispare atunci cand intelegem ca scenariile se schimba in mintea noastra, asumandu-ne in acelasi timp schimbarea pe care o va aduce cu sine orice alt scenariu, actori si evenimente.
“Mereu avusese un Rubicon de trecut si nu avusese curajul sa riste” Octavian Paler/Un om norocos
Unii oameni isi pot da frau liber inchipuirii, sa minta, sa viseze, sa-si remodeleze amintirile. Iar, cateodata...dorim si nu dorim sa aflam adevarul, parandu-ni-se un gest primejdios.
Am vrea sa stim noi oare, cat adevar poate indura un om ? in ce doza, sa nu fie letala?
Am aflat ca doar zeii si brutele sunt masinarii pe care niciun adevar nu le poate deregla. Deci, omul-om va suporta mai greu.
Ni se intampla sa nu putem descifra in celalalt decat o parte de adevar si anume cea care ne convine, avand convingerea ca avem dreptul sa ne impunem parerile, cand celalalt joaca rolul de ecran.
Intr-o lume in care se confunda tot mai des delicatetea cu prostia si slabiciunea cu vocatia de a fi calcat in picioare, adevarul ramane nestematul celui care a aflat ca fericirea nu se obtine gratuit, iar constiinta inseamna mai mult decat o carpa de sters pantofii.
A comunica – un verb obsedant al calatoriilor, al epocii contemporane. Comunici cu pietrele strazii, cu zidurile, cu apa si orologiile batand orele, cu fetzele intalnite intamplator, pe strada, cu oamenii langa care stai la o masa, cu batranele doamne si domni pe care ii intrebi ceva pe strada - directia spre nu stiu ce muzeu sau statie de metrou – si amabilitatea lor, graba lor sa iti raspunda, sa-ti clarifice totul. Pe drumuri straine inveti ca batranii au mai multa rabdare, bunavointa, mai multa curiozitate si timp. Dar, de atatea ori ma lovesc de suprafetele agreabile, de acest comunicabil-incomunicabil alunecos, un fel de granite care apartin altui timp, strain, ostil, grabit. Felul singular al unora – perfect adaptat – oameni ai unui alt ritm – stiinta lor de a ramane deasupra, neimplicati, felul indiferent in care te aproba, distant : „ Oh, da ?… de acord !” Mi se pare ca nici nu mai stiu sa deteste, sa se exalteze, sa fie sentimentali, sa fie buni, nebuni, egoisti, grosolani, dar…firesti! Nu, ei sunt perfect politicosi, distanti „Oh, da?” – ceva intre exclamare si interogatie, un acord neutru, neangajant de fapt, superioara detasare – un fel de a aluneca in discutii, de a reteza discutii. Doamne, de atatea ori le-am invidiat detasarea, de atatea ori m-a intrigat acest fals interes – amuzament de fapt, aceasta pojghita de atentie, rasul de suprafata, fara varsta, uniformizant ! Dar i-am cunoscut atat de putin – si apoi cine poate spune care-i felul de participare cel mai omenesc , cel al milei, curiozitatii, interesului pana la asfixie, „grija” aproapelui sau felul acesta al lor elegant, liber, expeditiv – acest sentiment social contemporan – de neparticipare, de umor, izolare – autoaparare ?
"Trebuie să ai libertatea să te aperi inclusiv de propriile tale cuvinte, deoarece câteodată reuşeşti să spui foarte puţin din ce ai dorit să spui.Omul e un zeu pe dos. Dacă zeii tac, el e osândit să vorbească, să aleagă sau să fugă de o alegere." Octavian Paler
Exista o inteligenta universala a materiei care aduna acelasi tip de energie intr-o zona comuna. Asemeni norilor de aceeasi culoare si compozitie si care stau foarte aproape sau uniti pe cer, la fel oamenii tind sa se apropie sau sa se departeze in functie de energia pe care o emana cel mai mult.
Impreuna sau departati unii fata de ceilalti sau felul in care ne definim si recunoastem ca apartinand unui grup care ne atrage si contopeste sau ne distanteaza prin valorile sale. “Nu pot sa-ti fiu prieten pentru ca nu te inteleg si nici tu nu ma intelegi” – in antiteza cu “raman foarte aproape de tine fiindca te simt ca pe propria persoana” Dar exista si un tip de atractie prin complementaritate si cati dintre noi nu am avut ocazia sa traim povesti frumoase langa oameni destul de diferiti fata de noi?
Un zambet sincer poate sa topeasca si cel mai dificil material uman. Uneori te poate salva dintr-o ipostaza deloc placuta, urmare (ne)fireasca a escaladarii spatiului impartit la timp. Dar sa nu faceti ca mine, oricat de mult v-ati fi grabit la o intalnire.
"Fiindca daca nu simti si nu stii ce sunt spatiul si timpul, nu stii nimic" - spunea cineva foarte bagat in seama :) - nu e vorba de fizica, ci de realitate. Si oricat de multe dimensiuni ar avea timpul, atunci cand esti la volan trebuie sa nu uiti ca spatiul impartit la timp inseamna viteza.
Postări
