„nu eu sunt complicat, ci subiectul despre care vorbesc”

Prietenul meu "X" este uituc si imprastiat.

Idiotii sunt uituci si imprastiati.

Prietenul meu "X" nu este idiot, pe cale de consecinta.

Gandirea rationala, nu e nici pe de parte identica cu gandirea logica.

Treptele adevarului

Fragment din "Incercarea sufletului" de Rudolf Steiner

"Abia acum descopar cum vanitatea cunoasterii

Poate ademeni sufletul;

In loc sa-si absoarba forta

Din bunul spiritual oferit

El vrea sa foloseasca darul

Doar pentru a se oglindi nesabuit pe sine

Dar stiu in clipa asta

Prin strigatul de prevenire din inima mea

Cat de departe inca trebuie sa ma simt

De telul cel mai apropiat.

Nu vreau sa mai interpretez pripit

...............

De-as fi urmat mai curand aceste cuvinte

Ce-mi pretind modestie

Nu mi-ar fi ramas ascuns

Ca sufletul atat de dotat al prietenului meu

Doar liber se poate dezvolta,

Cand isi cauta singur cai

Ce nu i-au fost indicate de mine.

Recunoscand asta,

Voi dobandi si forta de a-mplini

Ce cere de la mine datoria si iubirea"

Intr-o perioada in care dezbinarea intre oameni se manifesta in toate relatiile individuale si de grup, (re)lecturarea "Incercarii sufletului" reprezinta o sursa fierbinte de intretinere spirituala a fortelor de iubire aduse de Hristos pe Pamant.

Oricarei realitati materiale din Univers ii corespunde ceva spiritual si orice realitatea spirituala din Univers primeste la un moment dat expresie in lumea materiala.

Cum se pastreaza trandafirii

Primeste-i cu inima nod in gatlej,

cu degetele tremurande

si tipat repede stins intre zambet si lacrima,

aseaza-i neindemanatec in glastra

(fara sa le retezi tulpinile, fara aspirina si alte mofturi)

In inima pastreaza-i, in apele ochilor

(cealalta apa e doar sa fie)

Seara coboara-ti pleoapele peste trandafirii rasfranti in pupile,

iar a doua zi trezeste-te cu noaptea-n cap

sa contempli rasaritul prin petalele lor stravezii.

Cand ai in preajma un trandafir, nu-ti ingadui gesturi bruste;

fii cuminte si iradiaza.

Pune lantul la usa si nu da drumul nimanui,

mai cu seama tristetii.

Raspunsurile sunt "in curtea casei"

Pentru oricine cauta sa evolueze si isi doreste sa afle daca omul este mai mult decat corpul care se naste, creste, face copii, imbatraneste si apoi moare, este esential sa stie ca orice cautare incepe in curtea casei.
Atunci cand pierdem un obiect nu-l cautam intai in Cer, apoi in America si apoi la vecini, cat umblam dupa el in propria casa. In imediata apropiere, in experienta personala de viata, in relatiile cu oamenii apropiati se gasesc raspunsurile cautate.
Intamplare banala de a fi calcat pe picior in tramvai ne dezvaluie felul emotional in care am putea reactiona. Unul striga la vecinul de calatorie pentru un calcat pe picior, altul intelege ca a fost o greseala involuntara, altul se enerveaza dar isi ascunde enervarea iar altul zambeste, confirmand ca nu-i deloc suparat pentru acest mic incident.
Asta ne arata ca nu este atat de important ce ni se intampla, cat felul in care reactionam si percepem ceea ce ni se intampla.
Astfel, experientele obisnuite devin surse pretioase de autocunoastere si imbolduri esentiale in modelare.
Aceia care-si hranesc negativitatea privind continuu catre faptele si comportamentele celor din jur, culeg roadele hranei in moduri dureroase, fiindca reactiile negative intretinute astfel, devin energii extrem de puternice pe masura ce timpul trece.
Observatia “eu critic acum“ este cu mult mai pretioasa decat observatia “omul acesta este rau“. Observatia “eu am criticat, oare n-as putea vedea diferit omul despre care am gandit astfel ? “ este un indiciu care ne ajuta sa recunoastem ca avem o problema, indiferent ce probleme credem ca au ceilalti.

unu, doi, trei...

Cand "simti fara masura" apare blocajul cuvintelor.
Iar subconstientul asigura continuitatea identitatii de sine.
A percepe este ceva mai mult decat a simti si ceva mai putin decat a gandi.
Nu ma intristeaza cand saltul tau nu m-ajunge fiindca ii admir indrazneala!

De ce dispare iubirea ?

Reeditez un post-it mai vechi in ideea ca dragii cititori n-au timp sa rasfoiasca in arhive.

Deci, de ce dispare iubirea ?

De ce dispare dragostea după un timp , de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat ?
Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică ? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem ?
Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea ?
Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină” ?

Oare chiar dispare iubirea ?
Sau dispare capacitatea minţii de a o percepe ?

Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-ar putea respira nici măcar o secundă.
DE aceea iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului şi ceea ce este cu adevărat Real. Dispare, însă, în vieţile noastre, capacitatea minţii de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau şapte ani, mintea scoate de sub obroc, din beciul inconştient toate aberaţiile pe care le-a crezut realităţii.
Poate că ar trebui să simţim că iubirea nu este o încălzire glandulară si nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc. Iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă.

Reprimarea

Anecdota:

"Joe si micuta lui fiica s-au dus sa viziteze un parc de distractii. Pe drum s-au oprit sa manance - le era foame. Dupa ce si-au potolit foamea, au continuat plimbarea prin parc. Trecand pe langa o toneta cu floricele de porumb, micuta a spus: 'tati vreau...' dar Joe i-a luat-o inainte si i-a cumparat floricele. Apoi, cand au ajuns in dreptul unei tonete de inghetata, micuta a strigat din nou : 'tati, vreau...' Joe s-a oprit, dar de data aceasta a spus: 'Vrei, vrei! Stiu ce vrei - inghetata'

'Nu, tati' se smiorcai ea, 'vreau sa vomit'. Ea asta voia de la inceput."

Dar cine te asculta ? Doar tu, pe tine!

A reprima inseamna a nu-ti asculta propria natura. Reprimarea este un truc care te face sa lupti impotriva ta si modul de a crea un conflict interior care iti slabeste vointa.

Aniversara - 15 ianuarie, 1850

Criticilor mei

"Multe flori sunt, dar putine

Rod în lume o să poarte

Toate bat la poarta vietii,

Dar se scutur multe moarte.

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Insirind cuvinte goale

Ce din coada au să sune.

Dar când inima-ti framinta

Doruri vii si patimi multe,

S-a lor glasuri a ta minte

Sta pe toate să le-asculte,

Ca si flori în poarta vietii

Bat la portile gindirii,

Toate cer intrarea-n lume,

Cer vesmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ti viata,

Unde ai judecatorii,

Nenduratii ochi de ghiata?

Ah! atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvintul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori desarte,

Care roade n-ati adus -

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus."

Lacrimi în Rai

Superba piesa,
Geni - geniala la faza asta :)

"Nu păstrăm decât lucrurile pe care le iubim, ar zice un grec înţelept. Şi dacă trebuie să-mi găsesc o vină pentru sărăcia mea, atunci va trebui, probabil, să recunosc că n-am ştiut să întind mâinile spre bogăţiile cu care îi întâmpină fiecare zi pe cei care cunosc valoarea recunoştinţei, ei n-au motive să se teamă decât de ceea ce au pierdut până ce au învăţat să privească atent în jurul lor.”- Octavian Paler/Scrisori imaginare.

Disperarea e o formă de vitalitate.
Chiar daca o drama adevarata nu simte nevoia sa fie guraliva.

Premonitoriu

„ (…) am aflat ca bunul meu prieten A.E. Baconsky se aflase cu Mihai Gafita, cu Mihail Petroveanu si Veronica Porumbacu in blocul din spatele Pietei Universitatii care se prabusise. Erau cu totii la o petrecere la care, in mod normal, daca n-as fi fost plecat din Bucuresti, m-as fi gasit si eu! Cutremurul se intamplase vineri seara. Joi ma cautase Veronica Porumbacu la redactie ca sa ma invite. I s-a spus ca nu venisem. „Si cand vine?”, a intrebat Veronica Porumbacu. „Sambata”, i s-a zis. „Prea tarziu”, a exclamat si a plecat. Spusese „prea tarziu” gandindu-se, probabil, ca nu mai aveam cum sa prind intalnirea programata pentru vineri seara. Dar acel „prea tarziu” s-a dovedit premonitoriu.” Convorbiri cu Octavian Paler/ Daniel Cristea-Enache

Fiecare dintre noi poate regasi in propria viata situatii de tip „Ana”. Sunt zile in care natura dezlantuita ne impiedica sa ajungem la anumite intalniri vitale.
Mergem pe un drum pe care-l credem sigur, pe drumul catre dragostea noastra (precum face si Ana lui Manole), dar tocmai acela este si drumul…distrugerii. Natura „stie” si incearca din rasputeri sa ne opreasca, asa cum vantul, ploaia si furtuna s-au asternut in fata Anei ca niste oprelisti in calea mortii ei.

Cand nu avem acces la continuturile inconstiente, ele apar in realitate sub forma unor blocaje pe drum. A obstacolelor. In principiu, orice obstacol real indica existenta unui obstacol interior inconstient. Ceva din noi stie ca drumul pe care vrem sa mergem nu este drumul nostru.
Natura pare a capta cunoasterea inconstienta, pare a comunica intr-un fel cu noi (desi suna ca intr-un basm, sau ca intr-o poveste imaginara, de cate ori n-am putut vedea cum drumurile vietii au fost orientate corect chiar prin asemenea incidente). Natura dezlantuita ne ofera sprijin si protectie.

Sa privim cu atentie semnele „inteligente” ale naturii si obstacolele pe care ea le aduce in drumul nostru si in loc sa mergem cu incapatanare catre zidul lui Manole ori sa ne suparam pe furtuna, am putea privi cu simpatie si intelepciune spre puterea care ne arata drumul corect.