De ce dispare iubirea ?

Reeditez un post-it mai vechi in ideea ca dragii cititori n-au timp sa rasfoiasca in arhive.

Deci, de ce dispare iubirea ?

De ce dispare dragostea după un timp , de ce doi oameni care s-au iubit ajung să se urască, să-şi creeze zile negre unul altuia ori să cunoască suferinţe interioare de neimaginat ?
Unde piere frumuseţea şi atracţia de la început, căldura şi blândeţea, unde se rupe lanţul virtuos al vieţii care pulsa in inimile îndrăgostiţilor, de vreme ce iubirea este atât de puternică ? Nu-i aşa că experienţa umană în dragoste ne convinge cu vârf şi îndesat că dragostea dispare si, dacă dispare, merită să n-o alegem ?
Poate că nu-i aşa de important să iubim, de vreme ce iubim vreo doi-trei ani şi apoi ne întoarcem la apatie, la singurătate, la instabilitate emoţională şi la dorinţa de a întâlni din nou iubirea ?
Poate că experienţa vieţii ne convinge să alegem un partener pe alte criterii decât iubirea de vreme ce iubirea oricum se „termină” ?

Oare chiar dispare iubirea ?
Sau dispare capacitatea minţii de a o percepe ?

Iubirea – în forma ei divina, în forma ei reală, reprezintă o putere pe care nu putem să ne-o imaginăm. Este puterea care ţine universul întreg într-o ordine firească. Este puterea care-i dă viaţă seminţei şi puterea fără de care niciunul dintre noi n-ar putea respira nici măcar o secundă.
DE aceea iubirea nu poate să dispară! Este imposibil să dispară singura stare absolută a universului şi ceea ce este cu adevărat Real. Dispare, însă, în vieţile noastre, capacitatea minţii de a percepe iubirea. După doi-trei ani de dragoste, după cinci sau şapte ani, mintea scoate de sub obroc, din beciul inconştient toate aberaţiile pe care le-a crezut realităţii.
Poate că ar trebui să simţim că iubirea nu este o încălzire glandulară si nici o pasiune înrobitoare, cât o stare permanentă a sufletului omenesc. Iubirea nu dispare, ci dispare numai mintea capabilă s-o perceapă.