Visand... prin Cismigiu

Intr-o dimineata

Intr-o dimineata m-am trezit pustie ca o

fantana secata. Ghizdurile nu mai adulmecau

din adancul intunecat mireasma de limpede

si nici cumpana nu mai gemea sub dulcea povara.

Un pumn de nisip - atat mai fagaduia fantana.

Nu ma mai priviti ochi si guri de copii!

Singuratatea nu incepe cand copiii

cresc mari si se duc, ci cand nu mai ai ce le da.

Nu ma mai privi nici tu, prietene,

neputinta ma arde ca o goliciune.

Unde-mi sunt stropii sonori, unde sunt ?

Imbiati trecatorii:"beti, o beti oameni si ierburi"

beti cu capetele rasturnate si inghitituri nesatule,

cufundati-va chipul in vadra.

Galeata zdreleste, scrasnind stins, piatra seaca.

Dar deodata-nghetati: fantana

se smulge din sine spargand cu putere

ghizd dupa ghizd si, sprijinindu-se

in furca, iese schiopatand din curte.

De ce-ti ridici catre cer ostenitele ramuri,

salcie nemangaiata? Ma duc dupa apa !

O oglinda ma duc sa-ti aduc! Moartea

s-a dus dupa viata ! Si ori

ma intorc risipind stropi in jur, ori

nu ma mai intorc.

"cunoaste-te pe tine insuti" - cunoaste divinul, Logosul din tine !

foto: www.deviantart.

Din punctul de vedere al desprinderii omului de lume si al identitatii sale unice, intre om si lume incepe un lung conflict care se refera la incercarea omului de a deveni independent de aceasta si, concomitent, efortul de a face ca lumea sa fie conforma tendintelor si aspiratiilor sale interioare.
Daca putem vorbi initial de un plan uman (viata sufleteasca) si un plan natural (realitatea fizica), in final omul elaboreaza un al treilea plan, intermediar intre el si planul fizic al lumii, planul culturii. Cultura este o replica pe care omul o da mediului fizic si al lumii. In locul obiectelor, sunt puse valorile spirituale, ca produs al constiintei umane.

Planul culturii este factorul de protectie al fiintei umane si mediul ei de perfectionare prin depasirea instinctelor de viata spirituala.

Nivelul sensibilitatii se manifesta diferentiat de la un om la altul in planul vietii interioare. Daimonion-ul lui Socrate este ilustrativ si cunoscut. Nivelul sensibilitatii combinat cu starea afectiva si factorii inhibitori (teama, rusine, durere, dezgust) declanseaza o adevarata "criza sufleteasca" , avand ca urmare schimbarea profunda a personalitatii sale. Daca sensibilitatea excesiva poate avea rol inhibitor, prin actul sublimarii se obtine realizarea ei ocolita, ducand la eliberarea energiei psihice a inconstientului in exterior.

Cultura in general a fost creata sub presiunea nevoilor vietii sociale, in detrimentul satisfacerii naturale a pornirilor vietii individuale si continua sa fie intretinuta de fiecare om care face sacrificiul de a-si satisface pornirile instinctive nu in folosul sau personal.

Toate pornirile fundamentale ale naturii omenesti pot fi orientate prin sublimare catre scopuri inalte, sociale, religioase, culturale.

N-am ambitii

Priveste
aceasta zi sperioasa si galbena
ca un boboc abia rasarit din gaoace.
Priveste
acest clestar ce nu cuteaza
sa se clinteasca.
Priveste aceasta floare ce-si desface
inspaimantata de sine insasi
corola.
Priveste-le.
Niciodata nu te-ai vazut
de atat de aproape.

Sinceritatea noastra

EUL MEU :

Imi doresc sa te iubesc si iti doresc sa ma iubesti.

Ce a spus Maestrul :
"E adevarat ca femeile ofera, uneori, barbatilor mai mult decat pot ei sa primeasca. Barbatul nu e in stare, se pare, sa pretuiasca asa cum se cuvine norocul de a primi in dar, e mandru numai de victoriile sale. In subconstientul sau, dragostea e o lupta. O lupta in care, se intelege, exista un invingator si un invins (cand nu se distrug amandoi). Intrebarea este : cine e mai castigat ? invingatorul sau invinsul ?

Dar problemele acestea ni le punem totdeauna prea tarziu" Octavian Paler/ Aventuri solitare

Iar adevarul este ca ...

Astazi

Mai intai arata-mi
unde e Apusul.
Voi inchide ermetic
aceasta parte a lumii.
Astazi nu vreau ca soarele
sa coboare
sub orizont.
Aratatoarelor de la ceasuri
astazi
le interzic miscarea.
Pulsul
imi bate atat de
veridic
si de
acut,
incat timpul se retrage din
ceasuri,
si din calendare
clipe,
instituindu-se
in sange.

Pot sa port orice povara

Port orice povara,
pot
lua pe umeri aceasta mare incatusata de gheturi
si mai pot, seara, cu ochi obositi
sa-ti sorb, pana la drojdie, durerea.
Si sa cant,
astfel ca mie insami sa mi se faca frica
de glasul meu nesupus,
in timp ce tu imi rasari pe obraz
ca o lacrima...

Vino

Vino, orbule,
am sa te ajut sa treci strada.
A fost, pesemne, un dezmat al masinilor,
ori s-au lenevit maturatorii:
asfaltul e lunecos al naibii.
Ah, ce mai mint !
De fapt imi doresc
satisfactia minima
de a fi ajutat un orb sa treaca strada.
De fapt,
am de gand sa-l urmez pe acest orb;
nu mai stiu
incotro s-o apuc.
Am nevoie de o calauza,
de preferinta un orb.
Orbii nu umbla niciodata
fata tinta.

Scrisori

Cele mai incarcate de sens
sunt scrisorile neexpediate,
pe care le citeste doar
focul.
Ascultati
chicotul extatic al sobei
in aceasta lectura
in exclusivitate.
Interceptati
convorbirea nespusului
cu neauzitul.
De fapt,
imboldul noncomunicarii
e mai vechi decat
scrierea.
E un dialog cu necuprinsul,
cu sine
in necuprins.
E neputinta de a te margini
la teritoriul
nemarginit de marginit
al cuvintelor.
Ea creeaza functia
de a vorbi cu sine.
Nu tulburati un copil
care vorbeste cu sine insusi.
Nu veti intelege nimic,
iar copilul si-ar putea frange gatul
cazand din nemarginirea unde traia in clipa
cand l-ati strigat.

Children in paradise

foto: www.deviantart.

La noi la bunici, se povestea cu inflexiuni lirice, despre toate, despre nimicuri, dulci nimicuri, spuse sincer ca destainuirile.

Alteori, constructiile noastre din analogii, povesti si povestiri din auzite, erau confruntate cu intelesuri noi care nu se mai incadrau in castelul de carti de joc. Sau uitam un element gingas intr-un tablou sumbru in care omul sucomba otravit de miasmele mlastinilor.

N-am fost in pustiuri adevarate dar ni le inchipuiam in toata splendoarea lor: nude, straine, oarbe. Nisip involburat de imaginatia noastra, cazut neputincios peste o roca sterila, un nisip ars, incendiat si unde la apusul soarelui apar neverosimile metamorfoze de culori.

Aveam mereu tolba plina. Apoi ne asezam cu gandul langa un izvor, la marginea unei poieni cu iarba aspra. Si porneam iar pe drumul lung, anevoios, printre stanci, printre copacii uriasi si prin hatisul de nuiele spinoase. Fara izvoare, fara hrana, dar fara gand de intoarcere.

La apus de soare lumina isi spunea secretele ascunse peste zi, intr-o haina prea frumoasa, ca o frumusete care lasa valul sa cada sau se arata intr-o minune de zeitate.

Sosea apoi dimineata, cand soarele ne trezea itit la geam, ca un colindator cu obrazul rosu.