In tinerete cauta cerul. Se inalta drept in sus, ca o uriasa lumanare verde. Cand s-a saturat de lumina, s-a cumintit si a inceput sa se gandeasca la rostul lui pe lume. Va muri in curand. Si pe urma ... ?
S-a cutremurat chiparosul singuratic. Haina s-a intunecat si o grija noua, angoasanta, tiranica a pus stapanire pe chiparos. Sa lase urmasi. Cat mai multi, care sa cuprinda tot pamantul si sa piara toate fiintele. Doar chiparosii sa traiasca. Numai ei. Feciori mandri in platose de cavaler.
De atunci, primavara, cand infloresc scumpiile, se acopera de flori, miriade de flori minuscule, mugurasi bruni care scutura o pudra de aur, ce pluteste in aer si s-asterne pe drum, pe acoperisuri, pe loc dusman.
Se inversuna chiparosul ! Un ambitios caruia Zeii Olimpului i-ar fi taiat aripile, l-ar fi umilit, ca muritor ce este. Imi devenise drag si-mi venea sa-i spun: neghiobule, nu vrei sa stii ca esti singur ? Ca ai tai, din neamul tau, nu-s pe aproape ? Nu-s fecioarele-chiparos care sa primeasca ofranda generoasa si sa zamisleasca fiinte noi.
Indragostitii sunt orbi si surzi... Chiparosul scutura pudra de aur in fiecare an, ca dintr-o cadelnita. Se irosea in van, ca visurile unui pustnic.
Postări
