"Daca pasivitatea nu ne-ar durea. Daca n-am suferi caineste cata vreme nu cautam si nu ne torturam cu intrebari la care stim prea bine ca nu putem raspunde, pentru ca raspunsul nu va fi un cuvant sau o fraza, ci o modificare dramatica a schemei noastre corporale si a esentei fiintei noastre. Nu suntem asemeni orbului din nastere, ci aceluia care si-a pierdut vederea in copilarie, si care uneori viseaza lucruri de neconceput: imagini si culori, contururi si umbre, buze, ochi, o mana, pe care insa nu le mai recunoaste decat ca pe niste emotii evanescente, ca pe o presimtire plina de indoiala; ca o data va mai vedea, si nu doar cu ochii, ci cu toata pielea corpului sau, si nu doar cu pielea, ci cu viscerele deopotriva, cu venele si arterele, cu traheea si esofagul, cu oasele bazinului si cu glandele endocrine, cu sangele si cu saliva si cu moscul din transipratia lui. Si nu doar cu corpul, ci cu cainii si cu salcamii si cu blocurile si cu masinile si cu magazinele din jur. Cu anotimpurile si cu constelatiile. Ca va vedea odata cu ochiul mare, limpede si curat al intregului in afara caruia exista numai inexistenta."
din Mircea Cartarescu
Postări
4 comentarii:
Ar mai fi ceva de adaugat?.. Nu pot completa decat cu zambetul de recunoastere, ca o parola de intrare pe portita de o schioapa inspre acel adevar mangaietor si linistitor. Ca va fi, ca sta undeva la iesirea din timp si ne asteapta, ca forma in care ne va primi va fi aleasa si cea de neinlocuit contopire...
...cata profunzime si cat adevar ... nu am stat aproape niciodata sa il analizez prea mult opera lui cartarescu insa...e prea adevaratce spune...
ce bine ar fi ca, chiar de devenim orbi in copilarie ... sa putem ajunge totusi sa vedem la maturitate...macar cu ochii mintii ... dar aceasta orbire de multe ori acapareaza sufletul total si iremediabil.
Cristia draga, mai bine să ne imaginăm că respiraţia noastră este îngerul nostru şi că murind noi, dispare şi el. Văzută din acest unghi, frumuseţea oamenilor ar putea fi imaginaţia îngerilor oamenilor.
jusmeanny,
La un moment dat (ştim prea bine) tot ce avem impresia că ne aparţine, ne părăseşte. Trăim un fel de teroare interioară, rotaţia secundarului unui ceas care nu-ţi dă răgaz să exprimi în termeni corecţi ce doreşti, aşa că împingem în faţă o imagine precum Sisif bolovanul.
Trimiteți un comentariu