A cunoaste mai mult acolo unde totul pare cunoscut e insasi esenta vietii noastre.
Nu-i totuna cum ajungi sa cunosti frumosul. Atunci cand e nou, te surprinde fara ragaz de comparatie, ca o revelatie.
Cand padurile imbraca haina primavarateca a culorilor, ma duc sub boltile inverzite si caut pace. Aud susurul frunzelor si las frau liber gandurilor fara rand, iar in inima se infiripa o poezie calda, tanguitoare.
Ma opresc langa izvoare si ma las purtata de leganarea frunzelor pe apa. Unde s-or fi ducand ? Si gandurile vin mereu, mereu. Pana cand visez cu ochii deschisi - culori, culori, simfonie de culori, cantece de culori. O calatorie pe margine de curcubeu, pe un covor fermecat!
Padurea e umbra, dar si lumina furisata prin bolta de frunzis. E taina si singuratate, liniste imensa strapunsa de sonoritati ca niste sageti subtiri. Numai la inceput de primavara padurea e deschisa pe deplin luminii.
Cand ochii au invatat sa cunoasca, am vazut risipite pe tot intinsul frunzisului mort surazatoare luminite rosii, un rosu dens, inflacarat, picurat la intamplare, pe un fond brun. De ce numai aici, in umbra ? De ce se tem de lumina incandescenta ? Sunt petalele atat de fragede fiindca mor in vapaia alba ?
Postări
2 comentarii:
ce-mi place sa asociez cunoasterea frumosului si cu aplicarea lui in viatza mea... ca un artist ce nu sunt... nu doar precum un critic... care mereu doreste mai mult de la altul.. chiar in pofida faptului ca el insusi nu potate urca nici macar acolo unde... celalat demult a poposit...
Multumesc frumos Ovi!
Trimiteți un comentariu