O intamplare:
Doi mari mistici ai Indiei, Kabir si Farid s-au intalnit si timp de doua zile au stat tacuti alaturi. Discipolii erau foarte frustrati; ei ar fi vrut ca cei doi sa vorbeasca, astfel incat ei sa poata invata foarte multe. Ei sperasera luni de zile ca Farid si Kabir sa se intalneasca, sa aiba loc o mare discutie si ei sa se bucure de ea. Dar cei doi stateau tacuti si discipolii motaiau. Dar, ce se intamplase cu cei doi oameni ? Kabir nu fusese niciodata tacut cu discipolii sai si nici Farid nu fusese tacut cu discipolii sai.
Dupa doua zile, cand Kabir si Farid s-au imbratisat si si-au luat ramas bun in tacere si cand discipolii au ramas fiecare cu maestrul sau, acestia din urma au navalit cu intrebarile: "Ce n-a mers bine ? de luni de zile am asteptat sa va intalniti, iar voi n-ati rostit nici macar un singur cuvant. Aceste doua zile au fost pentru noi un chin". Iar Kabir spuse: "Dar nu aveam nimic de spus, Farid poate intelege tacerea. Daca as fi spus ceva, m-ar fi crezut ignorant, pentru ca atunci cand linistea exista si linistea o poate spune, ce rost au cuvintele? Noi traim in aceeasi lume. In clipa in care am privit in ochii lui si el a privit in ochii mei, ne-am recunoscut. Dialogul s-a sfarsit inainte de a incepe".
Iar discipolii au intrebat: "Dar ce ati facut timp de doua zile?" Si Farid spuse: "Pur si simplu ne-am bucurat unul de altul, fiecare de spatiul celuilalt. Eram oaspeti reciproci. Ne-am dizolvat unul in altul, ne-am contopit unul cu celalalt, am dansat, am cantat. Dar toate acestea s-au intamplat in tacere."
Niciodata nu-mi gasesc usor cuvintele. Rostesc ezitand fiecare cuvant, stiind bine ca el nu este suficient, nu este adecvat; adevarul este atat de vast si cuvintele sunt atat de mici!
Doi mari mistici ai Indiei, Kabir si Farid s-au intalnit si timp de doua zile au stat tacuti alaturi. Discipolii erau foarte frustrati; ei ar fi vrut ca cei doi sa vorbeasca, astfel incat ei sa poata invata foarte multe. Ei sperasera luni de zile ca Farid si Kabir sa se intalneasca, sa aiba loc o mare discutie si ei sa se bucure de ea. Dar cei doi stateau tacuti si discipolii motaiau. Dar, ce se intamplase cu cei doi oameni ? Kabir nu fusese niciodata tacut cu discipolii sai si nici Farid nu fusese tacut cu discipolii sai.
Dupa doua zile, cand Kabir si Farid s-au imbratisat si si-au luat ramas bun in tacere si cand discipolii au ramas fiecare cu maestrul sau, acestia din urma au navalit cu intrebarile: "Ce n-a mers bine ? de luni de zile am asteptat sa va intalniti, iar voi n-ati rostit nici macar un singur cuvant. Aceste doua zile au fost pentru noi un chin". Iar Kabir spuse: "Dar nu aveam nimic de spus, Farid poate intelege tacerea. Daca as fi spus ceva, m-ar fi crezut ignorant, pentru ca atunci cand linistea exista si linistea o poate spune, ce rost au cuvintele? Noi traim in aceeasi lume. In clipa in care am privit in ochii lui si el a privit in ochii mei, ne-am recunoscut. Dialogul s-a sfarsit inainte de a incepe".
Iar discipolii au intrebat: "Dar ce ati facut timp de doua zile?" Si Farid spuse: "Pur si simplu ne-am bucurat unul de altul, fiecare de spatiul celuilalt. Eram oaspeti reciproci. Ne-am dizolvat unul in altul, ne-am contopit unul cu celalalt, am dansat, am cantat. Dar toate acestea s-au intamplat in tacere."
Niciodata nu-mi gasesc usor cuvintele. Rostesc ezitand fiecare cuvant, stiind bine ca el nu este suficient, nu este adecvat; adevarul este atat de vast si cuvintele sunt atat de mici!
Postări
7 comentarii:
Se zice ca persoanele indragostite pot conversa in tacere. O simpla privire e suficienta. O fi vorba oare de suficienta a avea pe cineva in lumea ta? Adica increderea in cealalta persoane si cunoasterea lumii acesteia este la un nivel in care sti ca orice ar face acea persoana nu va tulbura echilibrul lumii proprii?
acu un an, doi...ma intorceam cu trenu(de la mare sau de la tara)...era seara, eu eram singur in compartiment, restul comporatimentelor aproape toate goale;
asa ca m-am intins pe bancheta,
cand deoadata incep sa aud pasi repezi, si prin dreptul usii cu geam trece rapid un controlor, care inspecta cu privirea in compartimentele goale in timp ce aproape alerga;
ma observa...insa nu poate sa se opreasca decat dupa cativa pasi dupa ce a trecut de usa...
se intoarce, intra in compartiment, tacut si uitandu-se la mine, si se opreste in mijloc asteptand.
ma uit si eu la el, ma ridic din intins, ma scotecesc prin bunuzunar, ii intind biletul dupa ce l-am gasit; il ia, il composteaza, se intoarce pe loc si pleaca mai departe in aceeasi inspectie "razanta".
iar eu ma pun la loc pe bancheta
.:)
Calin,
e real faptul ca persoanele indragostite pot conversa in tacere.
In ce priveste nivelul de traire si increderea ca nimic nu va tulbura echilibrul propriu, poate sa insemne ca cei doi au acces la aceeasi lume. E greu de realizat, pare ideal. Dar e frumos !
Pe de alta parte, n-ai observat ca atunci cand fiecare traieste si gandeste in lumea lui, chiar si cele mai iscusite cuvinte sunt cateodata de prisos ?
Am trait cu senzatia ca citesc una din pildele pe care Hristos ni le lasa de-a lungul veacurilor. Intr-adevar comunicarea nonverbala e mult mai profunda, mai reala daca as putea spune asa. Se spune ca atunci cand unul din simturi iti lipseste celelalte se ascut,cred ca tocmai despre asta e vorba si intr-o comuniune in tacere.
Adevarul este ca avem nevoie de conversatie nu de monoloage. De aceea orice ai gandi in lumea ta, daca e neimpartasit, se poate pierde pentru totdeauna. Tot ce nu impartasesti nu are valoare pentru altii, iar a trai intr-o lume de unul singur, e ca si cum nu ai trai.
Mult succes !
Calin: sunt intru totul de acord.
Ombun: multumesc pentru comment.
Trimiteți un comentariu