Te tot îndepărtezi pământ,
Tot mai aproape-i ceru-aproape,
Mari stele, mari, le văd râzând
Le-aud astralele potoape.
Pasc albe capre prin grădini,
La alţii pasc, pasc şi la tine.
O clipă numai, tu mi-o închini
Şi-o clipă-a mea mă mai susţine.
Râd plopii, plopii tremurând
Tot mai şoptit fac ape-ape
Tot mai departe-i ceru-arzând,
Eşti tot mai mult, pamânt, aproape.
vineri, 6 noiembrie 2009
Elegie
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
10 comentarii:
da, mai lung e drumul, dar merita...
asteptare, pregatirea, fac parte din ritual... altfel, intalnire insasi ar fi golita de semnificatie...
ca si reintoarcerea...
deosebita culoare, e a cerului, pamantului, deodata parca au aceeasi culoare, cum de..nu stii, le vezi la fel azi, sau nu le vezi, le simti ciudat a pamant pe degete, iar cerul in gura ti se pare aromat, le vrei pe amandoua? ia, hai..
Frumosă elegie. Teluricul şi astralul legate în acelaşi vis de-o clipă:)
Ajnanina,
incapacitatea de a coincide cu ceva face sa creasca distanta din cauza careia se petrece in noi o permanenta zamislire si o generare de noi distante - idei cioraniene pline de miez ;)
Nu ştiu dacă s-a apropiat cerul, dar este un loc vrednic de râvnit...
Vania,
plecaciune.
Amrita,
pare o problema egoista, a mea ?
Din nefericire, vorbele o compromit :)
Marius Ola,
frumoasa, negresit
cand nimeni nu intelege
aproape nimic :)
elegia ta m-a facut sa zbor dar nu stiu cum se face ca am zburat numai cu capul in jos- dinspre cer, adica.
Du-te -vino-urile din versuri le fac speciale.
Cred ca o sa am nevoie sa-o mai citesc parandu-mi-se ca aud o melodie placuta.
LeP,
cum crezi tu...
Trimiteți un comentariu