Din nou, pe blogspot

foto

Am revenit pentru moment pe blogspot.com. Şi o să continui să scriu şi să postez comentarii acolo unde gasesc că sufletul rezonează. Bun regăsit.

Iertaţi porumbeilor,
oameni, iertaţi porumbeilor,
iertaţi-i că sunt hulpavi şi puşi pe sfadă,
aşa cum vă iertaţi vouă inşivă,
iertaţi porumbeilor,
ascultaţi-le gânguritul sublim,
mai cu seamă în tet-a-tet.
Ce înseamnă, ce poate însemna scârnavia
pe care o lasă în urmă
sau bolile pe care le poartă în ciocuri,
ce pot însemna toate acestea
pe langă guşile lor superbe,
pe lângă marele simbol ?
Iertaţi porumbeilor,
oameni, iertaţi porumbeilor

şi apoi
iertaţi-vă vouă inşivă
aşa cum aţi iertat porumbeilor.

Soarele de aur

Soarele de aur, peştişorii
argintii prin stuf de peruzea,
verzi privelişti zări săgetătorii,
strigătul din sângele tău "da" !

Mai aproape-i sângele ca peştii
înota-vom pân' s-o face zi
amândoi pe cursul răvăşit al nopţii
inimile reci ne-om încălzi.

Verzi privelişti, zări săgetătorii
soarele-mi salută visul "da"
Soarele de aur, peştişorii
argintii prin stuful ce-nverzea.

Cu atâta grijă

Te-am cules din adânc de fântână
şi te-am adus acasă pe drum ocolit,
cu atâta grijă de a nu te pierde
încât după câţiva paşi am înfrunzit.
Te-am amestecat în aluatul cuminte
şi te-am frământat îndelung fermecată
încât nepăzită, propria-mi umbră
s-a strecurat în aluat.
Apoi te-am aşezat uşor pe vatră
şi te-am copt din amiază în amurg
tot furând cu ochii, de departe
din trupul tău câte-un coltuc.

Doişpe, treişpe

La gradul doisprezece pământ şi mare-s una
Ca velieru-n hulă e-al lumii plâns barbar.
Se rup pocnind parâme, stâlpi de granit sparg duna,
Şi forme zboară. Rupte-s bufnind, crengi de stejar.

La gradul doisprezece silit să ieşi din casă,
Să-ţi iei de la prieteni rămasul bun - cam greu!
S-ar cuveni mai bine o bombăneala trasă,
Dar ochiu-ţi lăcrimează un straniu curcubeu !

La gradul doisprezece furtuna sufletească
Cu ce-o măsori, cu ce străbate-n sânge ?
Măsura nu e, cât ar mai vrea sa crească,
Nu-mi explica fiorul, nici chinul cât s-ar strânge !

La gradul doisprezece în barca de salvare
Se sfarmă nava albă când val metalic trece,
Prin ziua sfâşiată ca pescăruşu-n zare.
La gradul doisprezece plus unu, treisprezece !

La gradul treisprezece stârnită-n om furtuna.
Cu vremea s-or retrage în matcă apa, viaţa,
De mentă-nfloritoare oraşul iar răsună,
Din nou curat ne-ntâmpini soare : bună dimineaţa !


şi o piesă genială, Enjoy !

Vis

Fie-ţi urcuşul preasfânt,
Soare,
ce urci cu tărie, pururi
realcătuindu-mă
după înalta voia ta.
Infaşă-mă
într-o mănuşă.

De dincolo de fereastră
un tânar arbore
întinde mâna.

Copilul a văzut în somn
o jucărie nemaivăzută.
Fie-i să aibă parte
de o mănuşă caldă
şi nedespărţitoare-de-mână.

Mă-ntămpină, când vin

Întâmpină-mă când mă-ntorc din luncă
şi pe-ai mei umeri simt istov de coasă
şi pe-ai mei umeri ceru-ntreg apasă.
Simt pâcla serii-n pumnul ars de muncă.

Întămpină-mă când mă-ntorc din luptă
când freamătă oţelul şi ochii-mi taie,
când totuşi truda nu mă încovoaie
cu ruga-i de pojar oricât mă-nrfuntă.

Ireversibil, vană-anitnomie-
un fulger dalb pe negrii nori se scrie,
pe câmpul ars zburătăceşte-o vie-otravă,
de mlade verzi cu-a tale mâini fă-mi parte
când mă reîntorc din hăuri ori din slavă,
când mă reîntorc din viaţă, nu din moarte !

Cărarea

foto

Cărarea cerbilor îmi e cărare,
Stog de trifoi ţi-e inima.
Dar cine-mi spune mie, oare
Ce nume poartă lunca ta.

Felia de piatră cu-ochi reci
În crângul selvei se ascunde
Dansează grindina când treci
Ferindu-şi gleznele rotunde.

E mult lăstarul albăstrui
Care-ţi cunoaşte dragul nume
Un tunet sună-n struna lui
De tine pomenind, anume.

Limpezi salbe

foto

Fie vreme de război ori pace

Pe păşuni mug vaci rumegătoare.

De cu ziuă pâcla se desface,

Mai spre-amiază, străluceşte soare.

Timp de pace, vacile mănâncă,
La fâneaţa verde se tot roagă,
Nu-şi mai saltă botul lor din luncă
Smulg din frăgezimea ca o fragă.

Cântec păstoresc cu limpezi salbe
Cheamă înspre casă către noapte,
Negre vaci pe care iar mâini albe
Le vor mulge lin de dalbul lapte.

Zi sonoră

foto

În emisferul nordic mut

cu zodii luminoase
un vânt simbol
mă-ntreabă, cine ?
Privirea arzătoare
mă mângâie din spate !
auzi, mă ntreabă cine ?
Ziua sonoră,
flâmândă zi
aparte !

Iarna

Într-o zi ne-am trezit copleşiţi de zăpadă.
Toţi am rămas gură cască -
nimeni nu făcea nimic.
Dealtminteri, ce poţi face împotriva zăpezii
decât să cerşeşti mila cerului ?
Atunci am privit înapoi
spre ceasul al doisprezecelea
şi-nspre cer
unde era viitorul nostru.
Numai că nu-l vedeam
şi-i sunt recunoscătoare acelui nor de zăpadă
pentru că mi l-a ascuns.
Numai cine are nervii tari
poate privi viitorul în faţă.
Aşadar eram copleşiţi de zăpadă
şi nu era nimic de făcut.
Atunci m-am rugat,
nădăjduind ca vreodată
privind înapoi, să am ce vedea.

Sfaturi practice

foto

Cum se păstrează bucuria
Râzi de tine până la
scâncet, până la ultima
lacrimă, până
în zori;
pune-ţi rid cu rid dezamăgirile
una sub alta
şi
când să tragi linie şi s-aduni
aşează-ţi în locul acelei linii ultimul
fir de păr.
Aflând suma, roşeşte
brusc, roşeşte
până încep să-ţi ţiuie
urechile;
osândeşte fir cu fir trecutul
la judecata nopţii,
trăieşte noaptea aceea cu gândul că e
fără capăt
şi cazi apoi în prăpastia larg deschisă a
zorilor.

Poezie

foto

Limpezi salbe
Cum se păstrează trandafirii 

Ruga
Cum se păstrează apropierea

Te-am cules

Astăzi

Pot să port orice povară

Vino

Scrisori

Capătul lumii

Priveşte
Verde zi de mirt

În ceţuri

Lumini şi umbre

De ziua noastră

Într-o dimineaţă

Dar

O algă

Albul speranţelor

Important e să iasă fum

Spre tărâmul tău

Iertaţi

Cuvântul

Vis de copil

În noaptea asta

Pe pământ ne era bine

Reformator

Câteva stihuri 

Ca pe-o lalea

Iniţiere

Vreau să sosesc

Focul

La ceasul hoţilor

Nor

Iubindu-te

Neputinţă

Joc de umbre

Se îndepărtează plutind teiul meu

Debut

Dăruieşte-mi

Nu mă încătuşa

Cuvintele mele

Cântec

Adiere

Zi sonoră

Dans după ploaie
Cabina telefonică

Soarele meu

Manie, patimă

Într-o vară

Era iubirea

Negrul călăreţ

Fum de toamnă

Nu clătina

Vis de caşmir

Ploi de septmebrie

Răcoare autumnală

Aripi
Dulgher de corăbii

Vânt vagabond

Asaltul lucrurilor
Pe alee

Cred că ştiu

Manta de flăcări

Apel
Elegie

Implacabil

O să urmeze şi o listă a PA-urilor. Mulţumesc prieteni pentru vizite, comentarii şi aprecieri ! 

Implacabil

Degringolada soarelui,
 fugă lentă şi fără sfârşit
 a marelui astru
 sfâşiat de o gheară lăuntrică.
 Soarele implacabil, implacabil, soarele...

 Preschimbat
 în ban sunător
 pus la zid
 arde frenetic, frenetic arde
 soarele.

 Astfel trăim
 unii cobind,
 alţii înfingându-şi penelul
 în inimi străine.
 Între două tunete
 cupola arzătoare a soarelui
 incoruptibil.

 Peste creştetele fiilor noştrii, mai orbitor decât
 arsura regretelor,
 peste morminte, peste
 frunzele învolburate,
 de-a pururi
 frenetic va arde, va arde frenetic
 soarele.

foto

Pe alee

Îmi port iubirea
întocmai cum îşi poartă puştiul acela de pe alee
frunza de castan.
Cât de grav o înalţă în mâna
nesigură,
cât de greu trebuie că-i vine acum
când abia învaţă să umble,
să-şi acordeze paşii
la toamna atroce din jur.
Coroanele arborilor cad,
impleticindu-l,
dar el nu poate cădea,
el îşi poartă frunza,
el se ţine de frunză
înaintând în dezastru.

Cred că ştiu

Ştiu unde eşti,
dar n-am să te caut acolo.
Nu în pământ roditor - în piatră
am să semăn,
pentru ca dragostea să prindă rădăcini
în imposibil.
Dintre toate căile ce te ajung
o aleg pe cea ocolită,
pentru ca să te simt răsărind lângă mine
de unde eşti cu neputinţă,
pentru ca,
atunci când ochii noştri se vor întâlni,
să explodeze în ei
depărtarea.

Manta de flăcări

Stă rugul vieţii încă să mă prindă,
Ca lupii-n haită, cu nesaţ jivină !
Doar nu-s sobol să intru-n vizuină !
Întâiul limb de foc m-a-ncins să mă surprindă.

Spre toamnă sau spre iarnă doru-nchină ?
Îmi simt pe umăr crengi de foc, mărunte.
Pe cel ce în răcoarea vieţii-nfrânt e,
Curând nefiinţa-l macină, l-întină !

Pot dară să devin vintită dună
Pot să durez c-o piatră, dimpreună
Pot să-mi forjez un suflet de oţel
Pe mine însămi nu pot să mă-nşel.

Mă-ndrept spre miezul rugului, de-a dreptul,
Manta de flăcări să-mi cuprindă pieptul !

reeditare cu ajutor valoros

Apel

Să strângem în doniţe tot laptele din univers
din albul speranţelor, din ugerele
vacilor, caprelor, bivoliţelor şi antilopelor,
din nucile de cocos şi din Calea Lactee
şi să scăldăm în el firele de iarbă
şi bobul de chimen şi făgăduinţele.

Chiar dacă mai sublim decât stihurile noastre
e foşnetul rochiei de mătase clătinate de pas,
să adunăm cântecele,
cântecele noastre care nu satură, nu îmbracă, nu vindecă,
dar conservă pentru generaţiile de sub orizont
sângele pur şi fierbinte al speciei.

Elegie

Te tot îndepărtezi pământ,
Tot mai aproape-i ceru-aproape,
Mari stele, mari, le văd râzând
Le-aud astralele potoape.

Pasc albe capre prin grădini,
La alţii pasc, pasc şi la tine.
O clipă numai, tu mi-o închini
Şi-o clipă-a mea mă mai susţine.

Râd plopii, plopii tremurând
Tot mai şoptit fac ape-ape
Tot mai departe-i ceru-arzând,
Eşti tot mai mult, pamânt, aproape.

Hop şi eu

foto

Am crezut multă vreme că nu voi vorbi despre mine pe blog.Doar despre spaţiul si timpul privit aşa cum se răsfrâng peste Eu. Dar am prins de curând pofta de spovedit şi etalat erori. Sau, orori ?

Deci,

sunt o senzaţie ce nu se aseamănă cu muşcatul din măr.Deşi sunt un om iubitor, par o insulă care face cu mâna oricărui trecător. Mi-e foarte bine cu mine şi mi-e la fel de bine cu voi.Nu ştiu, dar provoc scurtcircuitări exact în momentul în care stâlpul de legătură se susţine mai sigur pe el.

De ce ? Probabil aceste momente fac parte din categoria încercări ale rezistenţei comune. Chiar e nevoie, sau e un obicei ?

Vă rog respectuos să comentaţi aberaţiile de mai sus.

P.S.   Dacă o să-mi spuneţi ca e o teamă de ataşament, nu se pune.Ador să mă lipesc, ca marca de scrisoare.

P.S.1 Nimeni dintre cei pe care îi iubesc nu se află în pericol.

P.S.2  S-ar putea să şterg această postare.
P.S.3 Antrenorul meu de gândire ar putea interveni să-mi spună cât sunt de specială. Chiar dacă asta nu rezolvă chiar tot, senzaţia resimţită acum, ar putea trece.


Şi după această "spovedanie",

Să treci prin lanul copt, înalt până la brâu,

să te cuprindă ca într-o mare de aur valurile de grâu,

să rupi spice de orz cu genele aspre, agresiv de lungi,

să culegi albăstrele, însoţitoarele grâului s-atingi.

Ori ca sângele voinicului podoabă să strângi.

Joc de umbre

foto 

E-ntr-un amurg sur-siniliu de mai
Când vântul prin culcuş de crengi s-apleacă
În golfuri, prin brădet, prin crengi, alai
Până-nspre zori, la miezul nopţii joacă.

Răsare luna-n crângul dinainte

Tuflite stele pasc din loc în loc

Chiar filomela-şi rătăceşte mintea

Se nasc copii dintr-un asemeni joc.

Poetul nu-i spion nocturn! Chiar dacă! -
Un singur lucru nu-ntrebaţi, nu ştiu -
La ziuă acele umbre un s-aţiu ?
Ştiu doar atât, că-n miez de noapte joacă!