Aniversara - 15 ianuarie, 1850

Criticilor mei

"Multe flori sunt, dar putine

Rod în lume o să poarte

Toate bat la poarta vietii,

Dar se scutur multe moarte.

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Insirind cuvinte goale

Ce din coada au să sune.

Dar când inima-ti framinta

Doruri vii si patimi multe,

S-a lor glasuri a ta minte

Sta pe toate să le-asculte,

Ca si flori în poarta vietii

Bat la portile gindirii,

Toate cer intrarea-n lume,

Cer vesmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ti viata,

Unde ai judecatorii,

Nenduratii ochi de ghiata?

Ah! atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvintul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori desarte,

Care roade n-ati adus -

E usor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus."

Lacrimi în Rai

Superba piesa,
Geni - geniala la faza asta :)

"Nu păstrăm decât lucrurile pe care le iubim, ar zice un grec înţelept. Şi dacă trebuie să-mi găsesc o vină pentru sărăcia mea, atunci va trebui, probabil, să recunosc că n-am ştiut să întind mâinile spre bogăţiile cu care îi întâmpină fiecare zi pe cei care cunosc valoarea recunoştinţei, ei n-au motive să se teamă decât de ceea ce au pierdut până ce au învăţat să privească atent în jurul lor.”- Octavian Paler/Scrisori imaginare.

Disperarea e o formă de vitalitate.
Chiar daca o drama adevarata nu simte nevoia sa fie guraliva.

Premonitoriu

„ (…) am aflat ca bunul meu prieten A.E. Baconsky se aflase cu Mihai Gafita, cu Mihail Petroveanu si Veronica Porumbacu in blocul din spatele Pietei Universitatii care se prabusise. Erau cu totii la o petrecere la care, in mod normal, daca n-as fi fost plecat din Bucuresti, m-as fi gasit si eu! Cutremurul se intamplase vineri seara. Joi ma cautase Veronica Porumbacu la redactie ca sa ma invite. I s-a spus ca nu venisem. „Si cand vine?”, a intrebat Veronica Porumbacu. „Sambata”, i s-a zis. „Prea tarziu”, a exclamat si a plecat. Spusese „prea tarziu” gandindu-se, probabil, ca nu mai aveam cum sa prind intalnirea programata pentru vineri seara. Dar acel „prea tarziu” s-a dovedit premonitoriu.” Convorbiri cu Octavian Paler/ Daniel Cristea-Enache

Fiecare dintre noi poate regasi in propria viata situatii de tip „Ana”. Sunt zile in care natura dezlantuita ne impiedica sa ajungem la anumite intalniri vitale.
Mergem pe un drum pe care-l credem sigur, pe drumul catre dragostea noastra (precum face si Ana lui Manole), dar tocmai acela este si drumul…distrugerii. Natura „stie” si incearca din rasputeri sa ne opreasca, asa cum vantul, ploaia si furtuna s-au asternut in fata Anei ca niste oprelisti in calea mortii ei.

Cand nu avem acces la continuturile inconstiente, ele apar in realitate sub forma unor blocaje pe drum. A obstacolelor. In principiu, orice obstacol real indica existenta unui obstacol interior inconstient. Ceva din noi stie ca drumul pe care vrem sa mergem nu este drumul nostru.
Natura pare a capta cunoasterea inconstienta, pare a comunica intr-un fel cu noi (desi suna ca intr-un basm, sau ca intr-o poveste imaginara, de cate ori n-am putut vedea cum drumurile vietii au fost orientate corect chiar prin asemenea incidente). Natura dezlantuita ne ofera sprijin si protectie.

Sa privim cu atentie semnele „inteligente” ale naturii si obstacolele pe care ea le aduce in drumul nostru si in loc sa mergem cu incapatanare catre zidul lui Manole ori sa ne suparam pe furtuna, am putea privi cu simpatie si intelepciune spre puterea care ne arata drumul corect.

Crizanteme - armonie florala

Cu drag, pentru toti copiii bolnaviori !

FêTe Du ChrysanthéMe

View SlideShare presentation or Upload your own.

Beautiful Things

Atunci cand un om ajunge sa nu mai aiba indoieli, el risca suspendarea intr-o cunoastere limitativa.
De multe ori, fara rost trantim usile “custilor” in speranta ca aerul ermetic ne va reda ideea de libertate. In acele momente nu mai vrem sa ne simtim stingheriti si limitati de sentimentele celorlalti, pentru ca ne indragim foarte mult panza de paianjen, iar tot ce se afla in exteriorul ei pare primejdios. Uitam ca nu putem sa ne simtim cu adevarat liberi, decat traversand puntile dintre noi si noi, si cele dintre noi si lume.

"Ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste..."

Trairile oamenilor seamana teribil cu vantul ce se iveste din senin, ori cu ploile neasteptate care picura printre razele de soare.
Instabila prin definitie, prin structura, prin natura, fiinta umana este ghidata de emotii. Emotiile creeaza imprevizibilul si genereaza schimbarea ; emotiile dirijeaza reactiile, iar reactiile dreneaza, ori imbacsesc realitatea, cum ingradesc si …libertatea.
Oricat am crede ca suntem rationali, ca ne gandim fiecare miscare, ori ca ne cream evenimentele in deplina libertate, sub masca mintii rationale se piteste intotdeauna o energie emotionala. Fie o frica, fie o cautare, fie o dorinta, fie un vis sau o indoiala reprezinta solul deciziilor rationale si sursa reactiilor imprevizibile pe care le manifestam, ori le vedem in manifestarea celor din jur.

Acestea ne indruma spre actiuni si decizii, uneori pe drumuri folositoare si pline de bucurie, alteori pe drumuri gresite, impanzite cu frica si iluzii. Reactia nu descrie niciodata obiectul observat : un tablou, bunatatea unui om, frumusetea unei fiinte, ori calitatile altui om, cat ceea ce emotiile noastre au inregistrat in trecut despre bunatate, frumusete, placut sau neplacut. Suntem autoexistenti cumva si de aceea ne descriem pe noi insine, orice reactie am avea in fata vreunui obiect sau situatie.
Cand cineva se comporta neplacut cu noi si ne suparam, supararea noastra este o reactie emotionala prin care spunem ca « nu suntem fericiti ».
Aceste reactii care deseneaza zona de imprevizibil, de schimbare brusca, ori de cantarire abstracta a ceea ce este real sau nu pentru noi au sfaramat visele de iubire si de bucurie pentru multi dintre noi, in anumite momente ale vietii.

Daca este un destin in spatele acestor emotii sau numai necunoasterea omeneasca si incapacitatea de a depasi schemele mentale ale trecutului stie…bunul Dumnezeu.
Cert este ca majoritatea oamenilor au trecut prin situatii in care au renuntat la o mare iubire tocmai cand iubirea plutea in frumusete si certitudine, ori au fost victimele unei renuntari.

Mintea nu trebuie sa bata in cuie ceva anume, sa puna stampila « definitiv » pe iubirea unui om sau pe propria lui iubire, pe promisiuni, pe un lucru sau pe orice este prezent acum in viata noastra. Ceea ce este acum nu garanteaza ca va fi mereu, iar daca acceptam ca nimic nu-i vesnic, perceptiile noastre vor fi mult mai incarcate de sensuri adevarate, iar inima pregatita sa primeasca clipa, asa cum vine ea.

Dragostea de viata

Fiecare are tacerea proprie, incarcata de sensuri.

Daca ne gandim insa, la dragostea de viata vom sti ca ea este suma tuturor pasiunilor si placerilor noastre, iar vehementa lor este rascolita atat de dezamagire cat si de perspectiva succesului. Nimic nu pare sa egaleze aceasta tenacitate a existentei, in afara de o suferinta extrema fie a trupului fie a spiritului, care sa distruga deopotriva atat puterea obiceiului cat si a imaginatiei. Intrebarea daca viata este insotita de o cantitate mai mare de placere sau de suferinta, poate fi fara rost, fiindca atasamentul nostru fata de viata depinde de interesul fata de ea si nu putem ignora ca ne intereseaza mai mult aceasta lume in valtoare, agitata de mii de sperante si temeri, tulburata de cele mai diverse bucurii si tristeti, decat infricosatorul hau.
A fi orice este mai bine decat a nu fi nimic.
Pasiunea, imaginatia, vointa, sentimentul puterii, chiar constiinta existentei noastre ne leaga de viata si ne tine stransi in lantul ei, ca intr-un farmec, in ciuda oricaror altor consideratii.
S-ar parea ca in desertul vietii nu sunt decat putine insorite pajisti, spre care inaintam intotdeauna grabiti; le privim plini de dorinta din departare si nu ne pasa de pericolele si suferintele pe care le induram ca sa ajungem pana la urma la ele. Oricat de obositi am fi de acelasi drum batut, oricat de scarbiti de trecut si oricat de putin ne-am increde in viitor, spiritul se revolta la ideea disparitiei defintive.

Remember

Cat de mic este cosmosul, cat de jalnic si de plapand este in comparatie cu luciditatea umana, cu o singura amintire individuala si cu exprimarea ei in cuvinte.Pentru amintirile si impresiile copilariei suntem foarte recunoscatori. Ele ne-au calauzit spre un veritabil Eden de senzatii vizuale si tactile. Nimic nu este mai placut sau mai ciudat decat sa meditezi la acesti primi fiori. Ei apartin armonioasei lumi a copilariei perfecte si ca atare detin in memoria noastra un contur plastic firesc, care poate fi trasat aproape fara efort. Abia cand apar amintirile adolescentei, memoria incepe sa devina capricioasa si posaca.In ceea ce priveste capacitatea de a inmagazina impresii, copiii trec printr-o perioada de geniu, de parca destinul incearca sa fie drept cu ei, daruindu-le mai mult decat li se cuvine, avand in vedere cataclismul care urmeaza sa lichideze lumea pe care au cunoscut-o.
Dar chiar si asa, misterul individual il va chinui in continuare pe memorialist.
Nu poti gasi nici in mediul inconjurator si nici in ereditate instrumentul care modeleaza si care imprima vietii complicatul filigran al carui model devine vizibil doar atunci cand lumina artei este facuta sa razbata prin tichia de mascarici a vietii.

Frumusetea este in ochii tai

Ochii care privesc fumusetea o si creeaza. Inima care simte frumusetea o si transmite. Mintea care gandeste binele il si inmulteste. Pentru ca lumea este o creatie a perceptiei, lumea adevarata se afla in interiorul nostru, iar ceea ce noi credem ca este in afara reprezinta doar o proiectie. Filmul experientelor umane se desfasoara pe ecranul interior, pentru ca ceea ce vedem a fi experienta reala, palpabila a vietii sa fie doar „ecranul de la cinema”.
Confuzia pe care o facem la acest nivel este milenara iar oamenii se caznesc sa devina constienti ca „lumea palpapabila este ecranul”, dar filmul ruleaza in mintea noastra.
De cate ori ne repezim sa schimbam realitatea, actionand asupra celor din jurul nostru, de cate ori alergam innebuniti sa schimbam circumstantele este ca si cum la cinematograf ne-am repezi sa schimbam filmul prin actiuni asupra ecranului.
Acest tertip ne reuseste uneori numai pentru ca, de fapt, am schimbat filmul in mintea noastra.
Cand nu ne reuseste este pentru ca am uitat unde ruleaza filmul; vrem sa schimbam imaginile de pe ecran, in timp ce in minte ruleaza exact ceea ce nu vrem sa fie.
A doua confuzie provine din neintelegerea ca oricare altul din preajma noastra face aceeasi confuzie, adica isi creeaza propriul film.
Cand filmele se potrivesc, vedem lumea cu aceeasi ochi; reusim sa comunicam, sa ne apropiem, sa ne sprijinim, sa cream impreuna in diferite moduri.
Cand filmele noastre contin diferente esentiale, personaje, concepte si idei diferite, s-ar putea chiar sa fim in conflict.
Suferinta poate dispare atunci cand intelegem ca scenariile se schimba in mintea noastra, asumandu-ne in acelasi timp schimbarea pe care o va aduce cu sine orice alt scenariu, actori si evenimente.

Ai grija de tine

“Mereu avusese un Rubicon de trecut si nu avusese curajul sa riste”
Octavian Paler/Un om norocos

Unii oameni isi pot da frau liber inchipuirii, sa minta, sa viseze, sa-si remodeleze amintirile. Iar, cateodata...dorim si nu dorim sa aflam adevarul, parandu-ni-se un gest primejdios.

Am vrea sa stim noi oare, cat adevar poate indura un om ? in ce doza, sa nu fie letala?

Am aflat ca doar zeii si brutele sunt masinarii pe care niciun adevar nu le poate deregla. Deci, omul-om va suporta mai greu.

Ni se intampla sa nu putem descifra in celalalt decat o parte de adevar si anume cea care ne convine, avand convingerea ca avem dreptul sa ne impunem parerile, cand celalalt joaca rolul de ecran.

Intr-o lume in care se confunda tot mai des delicatetea cu prostia si slabiciunea cu vocatia de a fi calcat in picioare, adevarul ramane nestematul celui care a aflat ca fericirea nu se obtine gratuit, iar constiinta inseamna mai mult decat o carpa de sters pantofii.