poze din terasa nepotului meu, oarecum vecin
cu Paul Gabor
"Ariciul" nu vrea curenţi de aer. El vrea doar soare şi musai înstropit dimineaţa, devreme...ar fi de preferat chiar puţin înainte de zori.
Şi dacă-i cactus, ce ?
Oricât de prea feroce apare armura lui de ţepi, el infloreste şi e mult prea superbul ornament din lumea tristă şi lipsită de culori. (Opţional, uneori).
Eu am filtrele mele
voi aveti filtrele voastre.
De ce nu intelegeti ca iubirea
inseamna
doar zbor ?
Am zărit Luceafărul sau mi s-a părut, oh Lună, stăpâna nopţii şi a vietii onirice ! Dacă un dram de vis în plus o sa-ţi mai cer, tu crede... Tu iartă şi primeşte taină şi dor nespus şi nesupus lumii... mele de-acum. Şi mai cutează de primeşte-n plus iubirea ca şi veghea ta care m-adoarme şi trezeşte mult prea devreme noaptea în culcuş.
Luna rondă ca o mamă,
cerul nopţii ca un tort e
înţesat cu lumânari
sufletul, sub semnul forte
nu-şi încape între zări.
Cand septembrie
cheama cocorii din mlastini,
lebedelor din parc li se reteaza aripile.
Intocmai cum, in vis, la picioarele noastre descind
aeronave
pe care n-am zburat niciodata,
in vis, spre lebedele albe coboara
aripi.
Deasupra
penele stralucitoare,
dedesubt
gingasul puf, in care noaptea
iti poti incalzi
pliscul.
Aripi
credincioase si
sigure.
Fireste,
aripile lebedelor vor creste la loc,
dar mai scurte,
de fiecare data mai scurte,
cu fiecare toamna mai scurte.
In fiecare toamna, sub ochii nostri
tineri barbati blajini
amputeaza
visele.
Ori de cate ori
primavara
contemplu trecerea lebedelor,
ma intreb daca
platita atat de scump,
frumusetea mai e
frumusete.
Cand esti trist si obosit cred ca nu e bine sa te pozitionezi intre tampoane...de tren. Nu faci decat sa-ti amplifici nelinistea si sa-ti doresti apropierea garii pe-un peron launtric in care doar sangele propriu sa-ti spuna ce-ai putea pierde. Si pana la urma ce inseamna a pierde...pierderea - cand sabia se poate rupe in doua, in trei...si luciul ei pierzand sira spinarii sa se transforme in apa inverzind asfaltul.
Patrunde-n versul meu, hai vino, vino,
Vino,
Vino ! Le stii doar aste strazi si magazine
le stii si scuarurile,
le stii doar, vino, vino,
Vino, doar poti telefona chiar din cabina asta telefonica.
Nu vezi ca versurile mele-s chiar orasul ?
Pai altfel, cum ?
Ca doar eu merg la un sfert de metru
de casa, sau de
autobuz, sau de
trotuar.
Caci sunt intotdeauna - doar la un sfert de metru
de acel ceva, ce
este orasul insusi,
Eu chiar si sunt orasul autentic si daca vrei poti sa traiesti in mine.
Exista sigur, diferiti poeti. Stejarul iata, ori mai bine zis
acel steja electric
cu toate ritmurile ghindelor.
Marea electrica
c-un "a" descendent
c-un "e" ascendent
Romanita electrica
cu contururi precise.
Iar eu - eu sunt orasul electric miscand ritmic.
N-as vrea nicicum ca sa-ti vorbesc poetizand asa stiintific,
cat timp nu prea-ntelegi.
Dar in general, intreaba-i pe biofizicieni, sa-ti spuna
cum ca poetii
de fapt sunt campuri
electromagnetice
ale unor corpuri care
zboara sau cresc.
Si chiar de aceea versurile mele nu sunt si nici nu pot altcum
s-arate.
Numai asa. Pentru ca, vezi, aproape
in fiecare poezie din asta
exista o strada si, ma rog, chiar daca
pe stanga e putina inghesuiala,
casa de casa,
atunci la dreapta, ca de obicei, e
un spatiu rezervat pentru miscare.
Nu nascocesc.
Sunt numai la un sfert
de metru.
Si-i stiintific demonstrat
ca orisice transmisie electrica
arata-ntocmai ca
originalul.
Ori tot nu vezi ?
Pai, ia treci aici strada.
Aici, pe langa-acea lumina verde, hai, traverseaza strada iarasi,
daca e-aprins becul rosu, bate-n loc o clipa,
caci nu te sfatuiesc sa treci in goana
printre-ale mele versuri
fara sa ai sansa de a te vedea calcat.
Pana la capatul poeziei, iata, sunt douazeci de strazi, strazi transversale
Si daca-ti arde, n-ai decat sa treci prin scuarul din mijlocul strazii, haide,
poti sa dispari
"La sanul lui Cristos" sa-ti bei
cafeaua.
iar, uite-aici, poti cumpara chiar azi sampon de par
sau poate ca un schwarzkopf "Glemo".
Patrunde-n versul meu, hai vino, vino,
Vino si poti telefona chiar din aceasta cabina telefonica.
foto
Un articol excelent scris de Ioan Nicut in care aflam mai multe despre legaturile cauzale dintre :
Eveniment -> Semnificatie -> Emotie -> Actiune = Comportament -> Rezultat
De pepeni, pepeni, pepeni galbeni e-ngropat
de pepeni galbeni, ca de miere-abunda
De-un dulce galben, care-i acel stat
sub care nume-i slova lui profunda ?
Si roze, roze - languroasa moarte
cor de parfumuri. Orga de culori
Unic taram cu oameni veseli foarte
care-ar manca doar trandafiri si sori.
Azur, azur celest ! Ce-i pretinzi oare
Si pentru ce-l deprinzi pe om huzurul ?
Cum ceru-n bolta lui stralucitoare
plutind, nu piere, nu se scurge
si nu-si topeste intreg conturul ?
Si cum, cand norul de furtuna si-mproasca fulgerele vii,
cand sfarma, biciuie-n detunet si scanteiaza cu dezastre,
Cum, datorita-acestor munti tu greul slavilor sustii,
nu lasi si nu pravali prapadul asupra capetelor noastre ?
Dincolo de livezi mari stanci scanteie,
cu varfuri ascutite si abrupte,
Lasa-le asa mai bine, neurcate;
Acolo-s despuiate cranguri,
de-o moarte nemiloasa rupte,
de moartea gurii insetate.
Ma-mpiedic in gramezi de pepeni, de pepeni galbeni ma sufoc
In flux de trandafiri ma-impotmol, dar merg si merg oloaga
Spargandu-mi teasta-n zidul temnitei solare
Razbind prin el cu o iubire intreaga
prin tine umblu infloritoare extrema-ardenta-n ars prezent
Neverosimil stat, dar existent !
Am revenit cu o afectiune imbogatita de privelisti dalbe si roz.
Dar am citit aici si am lacrimat.
Ingerii sa-ti ocroteasca familia, Orianda.
Dar suntem si noi, oamenii calzi ai blogosferei, alaturi de voi !
foto
Plec indrăgostită,
Nichita îmi arată din nou gândul în oglinzi mărgăritare
când întâmplarea mi te-a adus in cale.
Vârsta de aur a dragostei
"Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.
E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iată-mă, fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeş,
îi iau de mânecă şi
îi înşurubez râzând, în lună
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.
Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânga-n roată şi ea se urneşte.
E un dans, iubito, al sentimentelor,
zeiţe ale aerului dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor."
Nichita Stanescu
Postări
