Cântecul sufletului

foto

Pentru Concurs

Drumurile sufletului se încâlceau exact când ar fi vrut să-şi urmeze natura. Slăbiciunea inimii aducea în faţa ochilor plăsmuiri amăgitoare care exprimau cât de puţin reuşesc forţele sufletului să rămână unite. “Mă voi strădui din nou deci, să aprind în mine cuvintele care trimit lumină”. Îşi dorea nespus să atingă obrazul ce dogorea.

Focul

foto

Înainte ca omul să înceapă să facă foc, noaptea era perioada cea mai primejdioasă.

LA MULŢI ANI DE SFINŢII MIHAIL ŞI GAVRIIL

foto

Clasicofobii

"Mă tem că mulţi autori clasici sunt mai mult citaţi decât citiţi. De aceea "clasicofobii" sunt utili. Dau viaţă unor autori îmbălsămaţi de clişee.Nimic nu ucide mai uşor interesul pentru valorile clasice ca idealizarea lor. Platitudinile prea bine învăţate au nevoie din când în când de câte un bobârnac, pentru a-l suprima pe domnul Goe în variantele lui culturale" Octavian Paler / Convorbiri cu Octavian Paler/ Daniel Cristea-Enache

Elegie

Te tot îndepărtezi pământ,
Tot mai aproape-i ceru-aproape,
Mari stele, mari, le văd râzând
Le-aud astralele potoape.

Pasc albe capre prin grădini,
La alţii pasc, pasc şi la tine.
O clipă numai, tu mi-o închini
Şi-o clipă-a mea mă mai susţine.

Râd plopii, plopii tremurând
Tot mai şoptit fac ape-ape
Tot mai departe-i ceru-arzând,
Eşti tot mai mult, pamânt, aproape.

În mijlocul cerului

foto

Într-o zi ne-am trezit copleşiţi de zapadă. Toţi am rămas gură-cască. Nimeni nu făcea nimic. Dealtminteri ce poţi face împotriva zăpezii decât să cerşeşti mila cerului ? Atunci am privit îndărăt. Acolo, în veacul trecut au fost îngropate în troiene cântecele poporului meu. Ele sunt atât de încărcate de eternitate pentru că au fost rezistente la frig. Apoi am privit spre cer. Acolo era viitorul nostru. Ce logică de fier !

Relax

Care e metofora ta ? Ghici ghicitoarea mea. Stau într-o zonă plină de culori fosforescente. Reclamele luminoase întrec semafoarele în goana spre atenţie. Stai aşa ! Azi e miercuri sau joi ? - se întreba rândunica de la fereastra mea. Nici miercuri nici joi, e acelaşi timp ce nu dă vreun pas înapoi.

Dacă aş putea

Dacă aş putea fi la înalţimea senzaţiilor mele aş putea exprima ceea ce simt.Îi iubim pe cei care ne admiră şi suntem neconsolaţi atunci când nu ne exagerează valoarea pentru a-şi putea hrăni iluziile în ceea ce-i priveşte. Chiar dacă într-un fel sau altul simţim c-am trăit de pomană iar durerea înseamnă existenţă, esenţa existenţei înseamnă ataşamentul faţă de ea însăşi. De cele mai multe ori, din pacate, rămîne doar ritmul care-şi fredonează deruta.

Tandreţe

Hop şi eu

foto

Am crezut multă vreme că nu voi vorbi despre mine pe blog.Doar despre spaţiul si timpul privit aşa cum se răsfrâng peste Eu. Dar am prins de curând pofta de spovedit şi etalat erori. Sau, orori ?

Deci,

sunt o senzaţie ce nu se aseamănă cu muşcatul din măr.Deşi sunt un om iubitor, par o insulă care face cu mâna oricărui trecător. Mi-e foarte bine cu mine şi mi-e la fel de bine cu voi.Nu ştiu, dar provoc scurtcircuitări exact în momentul în care stâlpul de legătură se susţine mai sigur pe el.

De ce ? Probabil aceste momente fac parte din categoria încercări ale rezistenţei comune. Chiar e nevoie, sau e un obicei ?

Vă rog respectuos să comentaţi aberaţiile de mai sus.

P.S.   Dacă o să-mi spuneţi ca e o teamă de ataşament, nu se pune.Ador să mă lipesc, ca marca de scrisoare.

P.S.1 Nimeni dintre cei pe care îi iubesc nu se află în pericol.

P.S.2  S-ar putea să şterg această postare.
P.S.3 Antrenorul meu de gândire ar putea interveni să-mi spună cât sunt de specială. Chiar dacă asta nu rezolvă chiar tot, senzaţia resimţită acum, ar putea trece.


Şi după această "spovedanie",

Să treci prin lanul copt, înalt până la brâu,

să te cuprindă ca într-o mare de aur valurile de grâu,

să rupi spice de orz cu genele aspre, agresiv de lungi,

să culegi albăstrele, însoţitoarele grâului s-atingi.

Ori ca sângele voinicului podoabă să strângi.