A Girl and her Dog

foto

Am două mari iubiri. Amândouă îmi primesc afecţiunea şi mi-o întorc înmiit. Nu trebuie să fac sluj nici să măsor dimensiunea vreunui cuvânt. Iubirile mele sorb din nectarul lor fără ca răul să ia avânt. Sunt iubiri  perfecte care pot să rotească soarele mlădios, primenind luna martoră vreunui hău. Rareori sau deloc privirile dintre noi ar putea să dea greş. Fetiţa strigă mamei "te iubesc" iar alături de ele, un căţel umezeşte boticul fiindcă e bunul de la uşă, fără să fie preş.

Joc de umbre

foto 

E-ntr-un amurg sur-siniliu de mai
Când vântul prin culcuş de crengi s-apleacă
În golfuri, prin brădet, prin crengi, alai
Până-nspre zori, la miezul nopţii joacă.

Răsare luna-n crângul dinainte

Tuflite stele pasc din loc în loc

Chiar filomela-şi rătăceşte mintea

Se nasc copii dintr-un asemeni joc.

Poetul nu-i spion nocturn! Chiar dacă! -
Un singur lucru nu-ntrebaţi, nu ştiu -
La ziuă acele umbre un s-aţiu ?
Ştiu doar atât, că-n miez de noapte joacă!

Un copil crede ce învaţă

- "Floarea aceea domnule, nu e vită, ci e lăcrămioară. Ea înfloreşte alb. Vită e ceea ce rage şi ne dă nouă laptele, iar bulgărele acela orbitor de pe boltă e soarele. El încălzeşte şi revarsă lumină ". Se chinuia să-şi convingă părintele, un copil ajuns la maturitate.Tatăl surâde amintindu-şi  discuţia de acum douăzeci de ani:
" - E o lăcrămioară ! - spunea el atunci.
-  De ce ? - întreba copilul.
-  Pentru că aşa înfloreşte ea, alb.
Copilul încuviinţa şi repeta: Lăcrămioară. Înfloreşte.Alb.
- Dar asta ce-i ?;
- Asta ? Asta, băiete, e o vacă.
- Vacă ? De ce ?
- Pentru că rage şi ne dă nouă laptele. Iar ceea ce vezi pe cer e soarele pentru că e cald şi revarsă lumină. Atunci copilul a crezut dar l-ar fi crezut şi dacă i-ar fi spus: "Uite, floarea asta albă e o vacă, ea străluceşte şi-i caldă nespus. Ceea ce rage acolo e o lăcrămioară pentru că înfloreşte alb, iar bulgărele orbitor de pe boltă e soarele: el ne dă nouă laptele".
Un copil crede ce învaţă.

O piesă adorată, fără legătură cu textul din postit.

Dar din dar

Am primit un cadou inedit şi special . De la Călin care l-a primit de la Roxana  cea foarte talentată. Îmi place şi mă onorează compania lor.

O să-l transform la rândul meu în dar pentru toţi vizitatorii blogului, dar pentru că regula spune să menţionez paisprezece dintre ei (vor fi dintre aceia pe care Călin nu i-a daruit deja), voi aminti pe: Amrita, Angela, bl000g, Cella, Cristia, Cristiana, Dan Ioaniţescu, Dielda, Elena, Flavius Obeada, Ioan Coach, Incasha Mikka, Alex Mazilu, Aripi de Fluture, Bogdan Bouscă, Dungha, nu în cele din urmă.

şi o melodie de la suflet la suflet

In acest loc

foto Alex Mazilu

Ştiam aceasta stare. Era un evantai deschis spre lumină, înalţat spre coloană de templu egiptean. Era parfum-noutate. Rotire graţioasă ca o nuntă în cer. Prin grija nu ştiu cui, uitarea părea o păpuşa mecanică. Pe stâlpii de sprijin se ridicau tulpini mlădioase flamânde luminii. În arhitectura acestei clipe era o pildă de tărie cum numai viaţa poate arăta. După ce-am urcat câteva trepte, m-am aşezat să privesc. Bucurie acestui loc.

Proiecţia ca mecanism de apărare

foto

Ce reprezintă proiecţia ca mecanism studiat de psihologie ? Una din definiţii se referă la faptul că există în noi înşine un mecanism psihologic prin care atribuim altora însuşiri care ne aparţin. Am postat un comentariu care a fost apreciat ca interesant şi acest fapt m-a determinat să explic, nu neapărat în ideea că cititorii blogului n-ar şti.

Şi totusi, de ce facem asta ? Probabil ca mecanism de apărare a propriilor emoţii neacceptate şi pentru a depăşi impactul nerecunoaşterii lor. Ca o negarea căreia nu-i facem faţă.

In orice fel de relaţie profesională, amicală, de prietenie sau din interiorul cuplului veţi auzi remarca "proiectezi" să nu vă imaginaţi că aţi fost apreciat de ceilalţi ca regizor de teatru-film. Ci doar ca regizor al planului subconştient care scoate la suprafaţă fără să ne avertizeze un fel de bubă- rană.

Dulgher de corăbii

Toate-ale tale luntre-acu-s departe,

Nu le mai prinzi, ţi-au curs prin mâini, cumva,

Cu chipul grav şi-nceţoşat de moarte,

Caţi tihnă lângă lemnăria ta.

Rugină-n joagăr - suferinţi sărate,

Baltagul ştirb dureri sălcii imploră -

Niciun răspuns. Prin fum, scrumbii uscate,

A vieţii luntre-alunecă-nspre proră.

N-ai meşterit-o tu, ea-ţi fu sortită

De tihna ceea ce-ţi domoale pasul

Şi îţi răpeşte vocea ta dogită.

Ca umbra prinsă-n val îţi prind iar glasul

De ţi-ar răspunde-o luntre doar, aleasă,

Cu ea te-ai reîntoarce acasă.

Poezie reeditată

Subiect de meditat

"Când te duci la plimbare îţi foloseşti picioarele.Dar când şezi pe ceva, nu mai e nevoie sa-ţi mişti picioarele. Unii imi spun: "Osho, de două ore ne vorbeşti stând pe scaun, în aceeaşi poziţie. Nu ţi-ai mişcat picioarele nici măcar o dată." De ce să le mişc ? Doar nu merg. Însă tu, chiar dacă stai pe scaun, în realitate nu stai. Îţi mişti picioarele, îţi schimbi poziţia, postura, faci o mie şi una de lucruri, te suceşti şi te întorci, n-ai deloc astâmpăr. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa minţii. Dacă eu vorbesc cu tine îmi folosesc mintea. În clipa în care mă opresc din vorbit, mintea mea se opreşte şi ea. Dacă nu vorbesc cu tine, mintea mea nu are de ce să continue să funcţioneze, ea se cufundă în tăcere. Aşa trebuie să fie, aşa e normal." OSHO

E un fragment cu mult subînţeles.

Îmi amintesc că până să înţeleg aceste rânduri eram mai tot timpul panicată de tăcerile celor dragi. Simţeam nevoia să-mi transmită gândurilor lor, indiferent de culoare. Numai să-mi vorbească. La un moment dat, un prieten "dispare" în tăcere pentru un timp iar când revine eu îl asaltez speriată: "cu ce te-am supărat ?" Iar el senin şi zâmbitor îmi spune: "ce ai ? ţi-e rău ? faptul că n-am mai vorbit cu tine nu înseamnă nimic. Înseamnă că n-am mai vorbit şi atât"

Aaaa...m-am dumirit şi eu. Şi ştiţi că avea dreptate ? Fiecare om are nevoie să petreacă un timp doar el cu sine, în tăcere.

Vă las cu Chris Botti, am văzut că a plăcut ;)

În armonie

Ca după o libaţiune mă opresc renăscută în faţa unor enigme. Toamna aprinsa ca un rug se ridică spre cer. O paletă de geniu va întinde frântură de soare galben şi profund intimidată de clipă întreb de unde soarele ăsta fără frâu. Şi unde-or pleca în lăuntrul nostru atâtea armonii de arcuşuri ?

Te ascult

Apoi am ascultat cu atenţie cel mai înalt clopot din turn. Nu era nici aici, nici departe. Bătea cu ecou şi în acelaşi timp se odihnea pe un drum. Vizionară, cum mă consider că sunt, nu mă temeam şi n-o fac nici acum. De odihnă şi timp meritat adăstării nu întorn aşa lege. Nu sorb din flăcări doar fum. Nu îndrăznesc nici acum să întreb dacă există respiraţie şi cine respiră prin cine. Un mare adevăr aştepta totuşi să împrăştie orgoliile noastre de scrum.