Au fost vremuri cand oamenii se inchinau la stele, la soare, stanci, copaci, cand duhurile erau in jurul lor, le auzeau, le vedeau, le inchipuiau – oamenii copii. Dar prietenia pentru locurile unde am trait in vacante, acolo unde soarele ne mangaia cu patima, un piept de stanca in inima padurii, sub care ne-am jucat de-a juramantul, n-au ramas din vremea aceea ?
Omul isi alunga singuratatea imprietenindu-se cu fiintele cuvantatoare si fara de cuvant, cu apele si salciile plangatoare, cu luncile verzi si crangurile rare.
Odata am legat prietenie cu un mar salbatic.
Era undeva pe buza unei coame de deal. Noi rascoleam pamantul pana aproape sus, dar acolo lasam sa creasca in voie iarba, iar de mar n-aveam nicio grija.
Intr-o seara ne odihneam de alergatura sub streasina din tinda.
Dincolo de parau se oglindea o apa limpede si sfioasa.
Marginea de sus a dealului, trasa pe cer ca o tivitura, avea un loc de gres – silueta marului. N-as fi vazut-o nici atunci mai mult, dar soarele se inclina spre apus in arc, deasupra marului. Dintr-un bolid incandescent, se metamorfoza incet, intr-un rubin urias, cu miezul topit. Aninat pana la urma in crengile marului, parea ca se ascunde cu un ochi spion. Coroana cuprinsa in lumina trandafirie se transforma intr-o figura cabalistica, asemeni celor de pe tavanul palatelor din povestile orientale.
Pace peste oameni, pe cranguri si sus pe cer unde flamura noptii ii subtia tot mai mult geana de lumina de pe creasta. Marul – singuraticul meu prieten, forma o silueta de linii cu marginile aurore.
Cand a inflorit, marul salbatic a imbracat o haina de mireasa pentru un mire nestiut, firav, necopt la minte – tanarul April.
Primavara ma cuprindea cu inaltari pana la vis atunci cand parfumul lui se transforma in aripi de fluture. O mangaiere dulce, atunci cand oboseala lasa locul unei tihne cu margini de visare si inchipuire, in care apusul de soare devenea vestire de dincolo de realitate.
Prietenul meu singuratic e si acum, acolo, inauntrul inimii mele.
Omul isi alunga singuratatea imprietenindu-se cu fiintele cuvantatoare si fara de cuvant, cu apele si salciile plangatoare, cu luncile verzi si crangurile rare.
Odata am legat prietenie cu un mar salbatic.
Era undeva pe buza unei coame de deal. Noi rascoleam pamantul pana aproape sus, dar acolo lasam sa creasca in voie iarba, iar de mar n-aveam nicio grija.
Intr-o seara ne odihneam de alergatura sub streasina din tinda.
Dincolo de parau se oglindea o apa limpede si sfioasa.
Marginea de sus a dealului, trasa pe cer ca o tivitura, avea un loc de gres – silueta marului. N-as fi vazut-o nici atunci mai mult, dar soarele se inclina spre apus in arc, deasupra marului. Dintr-un bolid incandescent, se metamorfoza incet, intr-un rubin urias, cu miezul topit. Aninat pana la urma in crengile marului, parea ca se ascunde cu un ochi spion. Coroana cuprinsa in lumina trandafirie se transforma intr-o figura cabalistica, asemeni celor de pe tavanul palatelor din povestile orientale.
Pace peste oameni, pe cranguri si sus pe cer unde flamura noptii ii subtia tot mai mult geana de lumina de pe creasta. Marul – singuraticul meu prieten, forma o silueta de linii cu marginile aurore.
Cand a inflorit, marul salbatic a imbracat o haina de mireasa pentru un mire nestiut, firav, necopt la minte – tanarul April.
Primavara ma cuprindea cu inaltari pana la vis atunci cand parfumul lui se transforma in aripi de fluture. O mangaiere dulce, atunci cand oboseala lasa locul unei tihne cu margini de visare si inchipuire, in care apusul de soare devenea vestire de dincolo de realitate.
Prietenul meu singuratic e si acum, acolo, inauntrul inimii mele.
Si restul e iubire. Nimic prea mult.
Postări
6 comentarii:
Siruri de metafore - incredibil de frumos!!!
:)
Bucuroasa de citire.
Mersi Vali.
Multumesc, mi-ai bucurat sufletul cu marul fermecat! :)
Fericita, ca un copil, Geni :)
superba fotografia...
cat despre descrieri... m-au lasat fara de cuvinte...
Multumesc, Ovi.
Trimiteți un comentariu