Fantasmagorii

De ce este nevoie de atata teroare si violenta inventata, daca exista destula in buletinele de stiri, iar viata noastra nu e decit o inlantuire de frica si stres? Asa se intreaba, retoric, adversarii filmului de groaza. Cei mai bisericosi invoca pretinsa natura necurata a imaginilor respective si anumite implicatii satanice in difuzarea si consumarea acestora. Ceilalti insa se lasa cu o placere fascinanta – iar citeodata chiar isterica si dezechilibrata – in mreaja intinsa de vampiri, fantome, morti vii, psycho-killeri, doctori dementi si alte creaturi ce apar pe „ecranul infernal”.
Imi amintesc de un caz amuzant, la care am fost martora acum citiva ani, la cinematograful „Patria”, in timpul vizionarii unui film de groaza („Boogeyman”) – o pelicula mai curind mediocra, in care era vorba de un spirit malefic. Cu multa intelegere din partea spectatorului, mizanscena putea provoca unele frisoane. Chiar in fata mea, sedea un „domn” tipic orasului nostru, gratie tunsorii scurte care-i dezgolea, cu generozitate, cutele groase de la ceafa, si mobilului cu sunetul dat la maxim. In timpul filmului, el raspundea din cand in cand la telefon, cu o voce ragusita si virila. Intreaga-i vigoare masculina insa nu l-a impiedicat sa scoata un tipat lung si ascutit in momentul paroxistic al filmului, cand o mumie infofolita iesise, printr-un sofisticat efect de montaj, dintr-o debara intunecata.Simtind dintotdeauna nevoia de spaima, omul a inventat, de-a lungul secolelor, povestiri infricosatoare. Inaintea aparitiei cinematografului, aceasta functie era asumata de legende, mituri, basme si alte „productii” folclorice. Frica a fost si mai ramine o componenta majora a experientei umane, in pofida eforturilor diferitelor civilizatii de a o depasi. Omul este, prin excelenta, fiinta care se teme. Dar, spre deosebire de animale, care nu simt decit frica de a fi devorate, omul este bintuit de nenumarate temeri. Sute de spaime „firesti” – ca cele fata de fortele naturii (obscuritate, catastrofe naturale, fenomene atmosferice, apa s.a.), fata de Celalalt (semeni din alt grup, de alta rasa sau de alt sex), fata de boli, foamete, razboaie, nebunie sau chiar si de lupi - sunt dublate de asa zisele temeri supranaturale. Frica de diavol, care a bintuit omenirea zeci de secole, teroarea mortilor (fantome, vampiri, zombi, spirite), a sfirsitului lumii, a vrajitoarelor si a vircolacilor, teama de pisicile negre, de femeile in alb sau de Barba Albastra par sa nu aiba o explicatie rationala imediata.

In definitiv, filmul de groaza este, ca si toate celelalte istorisiri inspaimântatoare, o incercare de a organiza si de a stapini manifestarile fricii. Fiindca, povestindu-ne unul altuia temerile, intr-un fel, ne eliberam de ele. Relatarile terifiante – literare, teatrale sau cinematografice – reprezinta o transpunere a fricii in termeni narativi, menita sa ne domine si sa ne controleze spaima, asigurând echilibrul psihologic atit al individului, cit si al grupului. Privit din aceasta perspectiva, filmul horror are o functie psihoterapeutica si trebuie vazut ca o expresie artistica fireasca si chiar necesara. Frica exprimata si reprezentata isi pierde din intensitate, pe cind cea refulata, negata sau uitata este mult mai amenintatoare - scapand de acest control al constientului, aceasta submineaza sanatatea psihica a oamenilor. Astfel, un bun film de groaza este, inainte de toate, o reflectie asupra naturii raului in lume si o posibila explicatie a acestuia. Asemenea filme comporta aproape intotdeauna si o miza morala.