Poezie de sâmbătă

Cântec

"Ciolănoasă-mi stă vederea
ca şi cum ar îngheţa
o ninsoare pe puterea
doamnă, doar a dumneata.

Dacă mergi se mişcă lumea
dacă stai se naşte oul
Se repetă astăzi ciuma
a urechilor - ecoul.

Rupe-mi tu ce este rupt,
Curcubeul, beul, eul
Doamnă veşnic dedesubt
îţi sărută talpa zeul."

NICHITA STĂNESCU

Nichita mon amour, când cântă

Cântec fără răspuns
"De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă de vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare ?


De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare ?...


De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră ?


De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele ?


De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger."
NICHITA STĂNESCU

M-am gândit să rup un fir din iarbă, să-l sărut şi să i-l trimit lui NICHITA după cum făcea şi el nu de mult.Dar iarba este sub zăpadă, adică nu este. Faptul că am luat la cunoştinţă despre asta m-a întristat şi abătut astfel că nu-mi mai rămâne decât să mă gândesc cu gânduri pline, de cutremurată stimă şi să scriu cu vorbe scrise de creionul care-l ţin în mână. N-au fost oameni mulţi atât de curaţi precum ESTE NICHITA.

De sâmbătă

TREABA TA...

"Treaba ta, îmi zise javra
care ochi deschişi ţinea
dedulcind în sus otrava
muzicilor, cea mai rea.

Eu zic "do", ea zice "re"
şi se iscă tandru sunet
nu ştiu cum, nu ştiu de ce
fulgerând se lasă-un tunet.

Iată plouă, vai, ce picuri
umezind ferestre, oase,
dulcile din noi, nimicuri
totdeauna numeroase..."

NICHITA STĂNESCU

Despre cuvinte

"O, dar dacă ar putea să existe cuvinte în sine, aşa cum există animalele şi plantele în sine, aşa cum lucrurile există în sine ! Desigur şi populaţia lumii abstracte are dreptul de a fi în sine şi în aceeaşi măsură în care zona artificială şi concretă a civilizaţiei îşi sprijină "înşinele" pe zona naturală a materiei, tot astfel şi lumea abstractă îşi sprijină "înşinele" în spaţiul artificial al civilizaţiei.Copacul trăieşte în aer. Plămânii lui verzi sunt la vedere, dar rădăcina îi este în pământ. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de împuşcarea privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune" Nichita Stănescu

NICHITA STĂNESCU

Din visul unei nopţi de iarnă
NICHITA MON AMOUR
El a adormit, noi am rămas mai orfani
NICHITA MON AMOUR
Gânduri şi poezie
Plec după nuferi
Din nou, dor de Nichita
Nichita mon amor
Poem
Dor de Nichita

Din Visul unei nopţi de iarnă

foto

"Pân'la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,
până la cot mi-ar fi intrat mâna
de-aş fi voit să mă sprijin mai bine,
de trunchiul bradului de lângă mine.

Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul şi piatra,
şi m-aş fi agăţat de cer,
dar mi-era teamă că-l rup."
fragment din Visul unei nopţi de iarnă/NICHITA STĂNESCU

NICHITA MON AMOUR

"Prietenul meu de-o viaţă, poetul Grigore Hagiu, cu infinta lui timiditate, mi-a spus două, trei vorbe despre cutremurul care ne-a îndoliat ţara.Nu pot să-i reproduc întocmai cuvintele, dar sensul confesiunii lui pot să-l spun întocmai. Mi-a zis: "Ieşisem desculţ pe pământ şi m-am ţinut de copac. Copacul se ţinea de mine şi eu de el. Amândurora ni se făcuse frică". Să fi vrut vreodată să exprim vorbirea ce-am avut-o din fragedă copilărie pînă la tremurata adolescenţă, - vorbirea mea cu bătrînul gutui din faţa ferestrei, cu verdea de iarbă din curte, n-aş fi fost în stare să zic mai corect decît ce-a zis Grigore de copac. Tristă comunicare, dar totuşi ce comunicare, Dumnezeule ! Vine o vreme când te trezeşti vorbind şi spunîndu-te pe tine unui  bolovan, unei pietre. Te trezeşti dînd de mîncare unei vrăbii, dar nu din milostenie, ci pur şi simplu. V-ar supăra, prieteni, dacă n-aş spune că sunt contemporan cu iarba verde, cu gîndacii de bucătărie, cu înţepătoarea albină, cu nenorocita de furnică, clasă salahoră a gîzelor, că sunt contemporan cu acea neagră capră de munte, cu delfinul mintos, cu paltinul şi cu teiul, care din pricina lui Eminescu nu îmi mai tihneşte să-l miros ca lumea ? Şi că veni vorba, ia uitaţi-vă şi voi la el ! Hai, să nu-i mai lăsăm pe unii dintre ai noştri să spună totul despre ceva! Să fim generoşi. Să lăsăm nenăscuţilor dreptul de a vedea cu ochi proaspeţi şi cu fiinţa singuratică încă o dată ceea ce văzurăm şi noi cu ochi proaspeţi. 
- Ce faci, bre ?
- De unde vrei să ştiu ?!" (1982) 
NICHITA STĂNESCU / ACEL CEVA DINTRE ARIPĂ ŞI AER / AMINTIRI DIN PREZENT


Am luat în mâini această carte dragă din bibliotecă şi ca în faţa unui dar, am început să-i întorc filele surâzându-i "îngerului cu ochi albaştri". M-am reîntâlnit cu numeroase pasaje subliniate cu creionul pe vremea altor lecturări dar m-am oprit asupra acestui "ceva dintre aripă şi aer". Am urcat privirea spre cer, apoi am coborât-o într-o reverenţă adresată acestui model al generozităţii marilor spirite. "Să lăsăm nenăscuţilor dreptul..."


"Amintiri din prezent" este "până acum, cea mai cuprinzătoare culegere de proze eseistice şi jurnalistice semnate de marele poet, proze apărute în două volume ("Cartea de recitire" şi "Respirări") (n.r.), editată prima dată în anul 1985  la Editura Sport Turism prin grija  poetului Gheorghe Tomozei care de altfel a făcut şi selecţia textelor. Reţin cu precădere din "Însemnarea finală" a lui Gheorghe Tomozei pe aceasta "Poetul a avut în sînge patima publicisticii (...) pe care o considera ca pe o continuarea firească a "muncilor "poetice", cum îi plăcea să spună, şi, atunci cînd acest lucru va fi posibil, o editare a tuturor textelor ce-l reprezintă va impresiona, logic, prin calitate dar şi prin cantitate. (...) Aceste "Amintiri din prezent" îi prelungesc prezenţa între noi, acum cînd viaţa operei îşi roteşte postum maşinăriile-i astrale"

EL a adormit, noi am rămas mai orfani

Are dreptate Flavius. Nichita este cel mai viu dintre poeţi, poate şi dintre noi, chiar dacă mâine se fac douăzeci şi şase de ani de când a plecat grăbit să-şi aşeze printre frunze vii toate Necuvintele...

[AM ADORMIT...] / NICHITA STĂNESCU
"Am adormit pe-un tăiş de sabie, osos,
până mi-a devenit şira spinării,
până când un trup noros
luciul i-a-nvelit şi-alunecarea orei
de aceea mă dau de lucruri, cu tâmpla, cu urechea
cu timpanul, cu ceea ce sunt,
încercând să le retez perechea,
umbra, reazemul de pământ
Dar lucrurile râd în limba lor
de victoria mea, de gloria ei,
de sprâncenele înroşite, de tăcerea muşchilor,
de ruperea săbiei, în două şi-n trei."