vineri, 30 aprilie 2010

May Flowers

Am folosit banda peste limita admisă pe domeniul gabitzu.eu, aşa că trebuie să aştept până mâine când işi face debutul luna MAI.

Rămâneţi sănătoşi alături de minunăţia versurilor lui NICHITA


Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain.
Abia am timp sa ma mir ca exist, dar
ma bucur totdeauna ca sunt
.
Nu ma realizez deplin niciodata,
pentru ca
am o idee din ce în ce mai buna
despre viata
.
Ma cutremura diferenta dintre mine
si firul ierbii,
dintre mine si lei,
dintre mine si insulele de lumina
ale stelelor.
Dintre mine si numere,
bunaoara intre mine si 2, intre mine si 3.
Am si-un defect un pacat:iau in serios iarba,
iau în serios leii,

miscarile aproape perfecte ale cerului.
Si-o rana intamplatoare la mana
ma face sa vad prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, razboaiele.
Dintr-o astfel de intamplare
mi s-a tras marea intelegere
pe care-o am pentru Ulise – si pentru
barbatul cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-as putea imagina
un pamant pustiu, rotindu-se
in jurul soarelui…
(Poate si fiindca exista pe lume
astfel de versuri.)
Imi place sa rad, desi
rad rar, avand mereu cate o treaba,
ori calatorind cu o pluta, la nesfarsit,
pe oceanul oval al fantaziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a sti,
de-a descoperi

harta universului în expansiune,
in timp ce-ti privesti
o fotografie din copilarie!
E un trup al tau vechi,
pe care l-ai ratacit
si nici macar un anunt, dat
cu litere groase,
nu-ti ofera vreo sansa
sa-l mai regasesti.
Imi desfac papirusul vietii
plin de hieroglife,
si ceea ce pot comunica
acum, aici,

dupa o descifrare anevoioasa,
dar nu lipsita de satisfactii,
e
 un poem inchinat pacii,ce are, pe scurt, urmatorul cuprins:
Nu vreau,
cand imi ridic tampla din perne,
sa se lungeasca-n urma mea pe paturi
moartea
,
si-n fiece cuvant tasnind spre mine,
pesti putrezi sa-mi arunce, ca-ntr-un rau
oprit.
Nici dupa fiecare pas,
in golul dinapoia mea ramas,
nu vreau
sa urce moartea-n sus
, asemeni
unei coloane de mercur,
bolti de infern proptind deasupra-mi…
Dar curcubeul negru-alei de alge,
de-ar bate-n tineretea mea s-ar sparge.
E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii,
magnetic, 
timpul, clipita cu clipita,
gandurile mi le-nalta
ca pe niste trupuri vii
.
E o fertilitate nemaipomenita
in pamant si-n pietre si in schelarii.
Umbra de mi-as tine-o doar o clipa pironita,
s-ar si umple de ferigi, de balarii!
Doar chipul tau prelung iubito,
lasa-l asa cum este, razimat
intre doua batai ale inimii mele,
ca intre Tigru si Eufrat.”     
         

luni, 12 aprilie 2010

Din nou, pe blogspot

Am revenit pentru moment pe blogspot.com. Şi o să continui să scriu şi să postez comentarii acolo unde gasesc că sufletul rezonează. Bun regăsit.


Iertaţi porumbeilor,
oameni, iertaţi porumbeilor,
iertaţi-i că sunt hulpavi şi puşi pe sfadă,
aşa cum vă iertaţi vouă inşivă,
iertaţi porumbeilor,
ascultaţi-le gânguritul sublim,
mai cu seamă în tet-a-tet.
Ce înseamnă, ce poate însemna scârnavia
pe care o lasă în urmă
sau bolile pe care le poartă în ciocuri,
ce pot însemna toate acestea
pe langă guşile lor superbe,
pe lângă marele simbol ?
Iertaţi porumbeilor,
oameni, iertaţi porumbeilor
şi apoi
iertaţi-vă vouă inşivă
aşa cum aţi iertat porumbeilor.

joi, 18 februarie 2010

Mutări

M-AM MUTAT AICI mulţumită lui Mircea Popescu
Site-ul e in curs de definitivare :)
Vă aştept cu drag !

miercuri, 17 februarie 2010

Soarele de aur

Soarele de aur, peştişorii
argintii prin stuf de peruzea,
verzi privelişti zări săgetătorii,
strigătul din sângele tău "da" !

Mai aproape-i sângele ca peştii
înota-vom pân' s-o face zi
amândoi pe cursul răvăşit al nopţii
inimile reci ne-om încălzi.

Verzi privelişti, zări săgetătorii
soarele-mi salută visul "da"
Soarele de aur, peştişorii
argintii prin stuful ce-nverzea.

marți, 16 februarie 2010

Dincolo de nori




Noaptea m-a ascuns în întuneric până a răsărit luna poleită cu vedenii de argint. Oare cum o fi fost la începutul lumii? Exista atunci un frumos grandios, frumosul pur în care se măsurau gesturile ? Căror legi se supunea universul de sensuri adânci când puterea din lumina aştrilor erau singurele şanse ale vieţii? Ce însemna înţelegerea că fiecare secundă de viaţă reprezintă o alegere ?



luni, 15 februarie 2010

Vino, orbule

Vino, orbule
am să te ajut să treci strada.
A fost pesemne un dezmăţ al maşinilor
ori s-au lenevit măturătorii,
asfaltul e lunecos al naibii.
Ah, ce mai mint !
De fapt îmi doresc
satisfacţia minimă
de a fi ajutat un orb să treacă strada.
De fapt
am de gând să-l urmez pe acest orb;
nu mai ştiu
încotro s-o apuc.
Am nevoie de o călăuză,
de preferinţă un orb.
Orbii nu umblă niciodată
fără ţintă.



duminică, 14 februarie 2010

Cu atâta grijă

Te-am cules din adânc de fântână
şi te-am adus acasă pe drum ocolit,
cu atâta grijă de a nu te pierde
încât după câţiva paşi am înfrunzit.
Te-am amestecat în aluatul cuminte
şi te-am frământat îndelung fermecată
încât nepăzită, propria-mi umbră
s-a strecurat în aluat.
Apoi te-am aşezat uşor pe vatră
şi te-am copt din amiază în amurg
tot furând cu ochii, de departe
din trupul tău câte-un coltuc.

joi, 11 februarie 2010

A reprima


Anecdota:
"Joe şi micuţa lui fiica s-au dus să viziteze un parc de distracţii. Pe drum s-au oprit să mănânce - le era foame. După ce şi-au potolit foamea au continuat plimbarea prin parc. Trecând pe lângă o tonetă cu floricele de porumb, micuţa a spus: 'tati vreau...' dar Joe i-a luat-o înainte şi i-a cumpărat floricele. Apoi, când au ajuns în dreptul unei tonete de îngheţată micuţa a strigat din nou : 'tati, vreau...' Joe s-a oprit, dar de data aceasta a spus: 'Vrei, vrei! Ştiu ce vrei - îngheţată !'
'Nu, tati !- s-a smiorcăit ea - vreau sa vomit !'.
 Ea asta voia de la inceput."


Dar cine a înţeles ? 
A reprima înseamnă să nu-ţi asculţi natura intimă. Reprimarea este un truc care te face sa lupţi împotriva ta prin crearea unui conflict interior care slăbeşte voinţa.

Recomandare

Dacă aveţi 20 de minute încercaţi chestia asta :)

miercuri, 10 februarie 2010

Speranţe


Într-o lume măsurată într-un vas de sticlă viaţa nu cunoaşte griji. E îndestulătoare, după dărnicia stăpânului. E spaţiu de-ajuns. Şi lumină. Peisajul de verde sănătos e mai ceva ca în Ţara Utopiei.
Acolo s-a născut şi floarea apelor adusă la lumină pe oglinda ei. Pluteşte ca un nufăr mărunt, mărunt. Când se coace, bobocul se ridică la capătul unui fir de spirală. Unele fire poartă însemnul copilelor, altele ale feţilor frumoşi. Din ultimii se desprind bulgăraşi de aur care plutesc abandonaţi pe apă în căutarea fecioarelor. În clipa în care se cunosc, speranţele devin realitate. Un miraj sub sticlă, o mişcare prin sine sub privile noastre nestânjenite, discrete.