vineri, 18 decembrie 2009
Din Visul unei nopţi de iarnă
"Pân'la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
dacă-aş fi vrut să calc peste gheaţă,
până la cot mi-ar fi intrat mâna
de-aş fi voit să mă sprijin mai bine,
de trunchiul bradului de lângă mine.
Dar eu abuream trântit în zăpada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pământul şi piatra,
şi m-aş fi agăţat de cer,
dar mi-era teamă că-l rup."
fragment din Visul unei nopţi de iarnă/NICHITA STĂNESCU
Publicat de
gabi
la
23:07
Etichete: Nichita Stănescu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)







12 comentarii:
Cerul, ce-i drept, e destul de fragil...
Raza de soare! Iti imbratisez blogul cu un Premiu! Te astept sa-l ridici, daca vrei.
Cât de frumos a fost surprinsă fragilitatea cerului...
Vania,
ca orice fragilitate a spatiului infinit :)
Elena,
imediat vin, multumesc pentru imbratisare. Hai la plimbare pe taramuri de visare :)
Cristian Lisandru,
Nichita a fost neintrecut in astfel de gesturi subtile. Si mai este fiindca poezia lui ne daruieste in fiecare zi.
superba poezie ai postat
Fluturas,
a fost o stare de spirit care s-a inrudit timid ca acest fragment ilustru.
superbe versurile lui Nichita Stanescu
Giulia,
inegalabil, poetul sufletului meu !
Frumoasa poezia cat si imaginea....imi plac!
Tasha,
bine ai venit !
Trimiteți un comentariu