Comunicare

foto

A comunica – un verb obsedant al călătoriilor, al epocii contemporane. Comunici cu pietrele străzii, cu zidurile, cu apa şi orologiile bătând orele, cu feţele întâlnite întamplator pe stradă, cu oamenii lângă care stai la o masă, cu bătrânele doamne şi domni pe care îi întrebi ceva pe stradă - direcţia spre nu stiu ce muzeu sau staţie de metrou –şi amabilitatea lor, graba lor să-ţi răspundă, să-ţi clarifice totul.

Însă de atâtea ori mă lovesc de suprafeţele agreabile, de acest comunicabil-incomunicabil alunecos, un fel de graniţe care aparţin altui timp, străin, ostil, grăbit. Felul singular al unora – perfect adaptat – oameni ai unui alt ritm – ştiinţa lor de a rămâne deasupra, neimplicaţi, felul indiferent în care te aproba, distant : „ Oh, da ?… de acord !” Mi se pare că nici nu mai ştiu să deteste, să se exalteze, să fie sentimentali, să fie buni, nebuni, egoişti, grosolani, dar…fireşti! Nu, ei sunt perfect politicoşi, distanţi „Oh, da?” – ceva între exclamare şi interogaţie, un acord neutru, neangajant de fapt, superioară detaşare – un fel de a aluneca în discuţii, de a reteza discuţii.

Doamne, de atâtea ori le-am invidiat detaşarea, de atâtea ori m-a intrigat acest fals interes – amuzament de fapt, această pojghiţă de atenţie, răsul de suprafaţă, fără vârstă, uniformizant ! Dar i-am cunoscut atât de puţin – şi apoi cine poate spune care-i felul de participare cel mai omenesc , cel al milei, curiozităţii, interesului până la asfixie, „grija” aproapelui sau felul acesta al lor elegant, liber, expeditiv – acest sentiment social contemporan – de neparticipare,  izolare – autoaparare ?

 Pentru că nu am timp pentru sufletul meu, adică să creez ceva bun, am postat acest text mai vechi. Vă aştept să-l comentăm împreună.