Născându-mă a doua zi de Paşte, când toate ursitoarele erau înlănţuite-n joc de mâini, nu mai era nimic sub soare care să privească negru-asfalt după o Sfânta noapte de Înviere, iar eu am început să cer ceva mai mult ca ţâţa mamei. Cu gânduri dintre cele mai fragile, o ursitoare a răsturnat borcanul de lipici al pruncilor născuţi de ziua sfântă peste mine, îmbrăţişând pământul în leşin. Subţirea-mi epidermă, cu sete a băut din magic elixir. Lipici, lipiciul epidermei mă chinuie şi acum.
duminică, 17 ianuarie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
8 comentarii:
Chin, insa nu si binecuvantare, uneori ? :D
Mi-a plăcut mult formularea "lipiciul epidermei"...
Pana la urma, n-ar fi rau sa vietuim intr-o lume...lipicioasa. Nu ne-am mai desparti, probabil.
Acum înţeleg de ce eşti aşa de lipicioasă :)
Leo,
chiar si ingerii se alinta uneori :))
Cristian Lisandru,
era o scanteioara de gand :)
Multam mult.
Teo,
SURE !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
haha, ce frumos ai zis !
Cellini,
am rosit,
de placere si recunostinta ;)
Trimiteți un comentariu